Mi-a bătut la uşa casei toamna
Îmbrăcată-n frunze ruginii
Aşternând pe pragul uşii mele
O speranţă vie c-ai să vii…
I-am deschis sfioasă uşa casei
Loc făcându-i ca să intre-n hol.
M-a privit adânc în colţ de suflet
Tresărind amar văzând că-i gol.
A intrat lăsând să-i cadă haina
În bătaia vântului ploios,
Aşternând covor de frunze moarte
Într-un foşnet viu şi zgomotos.
M-a cuprins în braţele-i vânjoase
Şi crezând că-n ea te întâlnesc,
Căutam prin crengile-i uscate
Chipul tău cum azi mi-l amintesc.
M-a privit ironic toamna rece
Răsuflând spre mine dor pustiu
Şi-a rostit cu voce grea şi groasă:
„Îl aştepţi… dar el nu mai e viu!”
Am lăsat să-mi intre-n casă toamna
Căci uitasem în iertarea mea
C-a venit atât de nemiloasă
Cu un an în urmă să te ia.
Am uitat cât rău stârnise-n mine
Când te-a luat venind atunci cu ea,
Aşternând covor pustiu de lacrimi
Între noi, grăbind plecarea ta.
Mi-a bătut la uşa casei toamna
Îmbracată-n frunze ruginii
Şi-am lăsat-o să îmi intre-n suflet
În speranţa că vei reveni…
Autor: Ana-Maria Moraru
