Wilhelm al II-lea, ultimul împărat al Germaniei şi rege al Prusiei

Wilhelm-II-01

Considerat unul dintre principalii responsabili pentru izbucnirea Primului Război Mondial, Wilhelm al II-lea, rege al Prusiei şi împărat al Germaniei (1888-1918), s-a născut la Berlin la 27 ianuarie 1859, fiind fiul cel mare al prinţului moştenitor Frederick (mai târziu împăratul Frederick al III-lea) şi al prinţesei Victoria, fiica cea mare a reginei Victoria a Marii Britanii.

A fost educat la Gimnaziul din Kassel şi la Universitatea din Bonn. Prinţul Friedrich Wilhelm Viktor Albert s-a căsătorit, în 1881, cu Augusta Victoria, ducesă de Schleswig- Holstein, cu care a avut şapte copii, şase băieţi şi o fată.

La începutul anului 1888, bunicul său, Wilhelm I, rege al Prusiei (2 ianuarie 1861 — 9 martie 1888) şi primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871) a murit. În acel moment, liberalii au sperat, iar conservatorii s-au temut de faptul că Frederick, odată urcat pe tron, va modifica constituţia făcându-l pe cancelarul Otto von Bismarck responsabil pentru Reichstag (camera inferioară a Parlamentului), potrivit www.britannica.com.

Frederick al III-lea a domnit doar trei luni, murind pe fondul unei boli necruţătoare. În urma morţii tatălui său, la 15 iunie 1888, Wilhelm al II-lea a fost încoronat împărat al Germaniei şi rege al Prusiei.

Ofiţer de carieră, Wilhelm al II-lea a guvernat bazându-se, în special, pe formaţia sa ofiţerească pentru a transforma Germania într-o mare putere şi a extinde cât mai mult posesiunile coloniale ale statului german. Primii ani de domnie au fost marcaţi, însă, de puternica personalitate a cancelarului Otto von Bismarck.

În martie 1890, la presiunea sa, puternicul cancelar care condusese destinele Germaniei timp de mai multe decenii, a demisionat. Timp de patru ani după plecarea lui Otto von Bismarck, contele Leo von Caprivi, având funcţia de cancelar, a încercat fără succes să găsească o politică acceptată atât de Reichstag, cât şi de clasele conducătoare. I-a urmat în funcţie prinţul Chlodwig von Hohenlohe-Schillingsfürst. În 1897, Wilhelm l-a numit pe Bernhard von Bülow ca secretar de stat pentru afaceri externe, iar în 1900 a devenit cancelar, cu speranţa că acesta va determina Reichstagul să accepte politicile pe care kaiserul şi clasa de mijloc, din ce în ce mai puternică, aleseseră să le adopte.

În plan intern, începând cu anul 1897, împăratul Wilhelm al II-lea l-a încurajat pe amiralul Alfred von Tirpitz să întărească flota germană, fapt realizat prin Actele navale din 1897 şi 1900, pe fondul unei dezvoltări rapide a industriei, şi în contextul în care Marea Britanie şi Germania îşi disputau controlul mărilor. Totodată a fost forţată schimbarea poziţiilor Franţei în Maroc, în contextul împărţirii Africii între Franţa, Marea Britanie şi Germania.

În plan extern, Wilhelm al II-lea a încercat să se impună în relaţiile internaţionale prin ”Welt Politik”, o politică care încerca să promoveze Germania drept principala putere mondială, într-un moment în care conflictul dintre imperiile austro-ungar şi cel rus pentru controlul Balcanilor se intensifica. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, au eşuat în faţa acţiunilor agresive ale Germaniei şi Rusiei.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, de către un naţionalist sârb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo a fost pretextul care a dus la izbucnirea Primului Război Mondial. În acest context, Wilhelm al II-lea i-a asigurat pe austrieci de sprijinul Germaniei, chiar dacă acţiunea împotriva Serbiei l-a adus în conflict cu Rusia. La 28 iulie 1914, Imperiul Austro-ungar ataca Serbia, câteva zile mai târziu intra de partea Serbiei şi aliatul ei istoric Imperiul Țarist, apoi la 1 august Germania, aliata Austro-Ungariei, declara război Rusiei şi Franţei şi invada Belgia.

Wilhelm al II-lea a fost comandantul suprem al armatei germane pe toată durata Marelui Război. Însă din 1916 nu a mai luat hotărâri, predând conducerea liderilor militari, generalii Paul von Hindenburg (1847-1934) şi Erich Ludendorff (1865-1937), care în ultimii ani ai războiului au instaurat dictatura militară, consemnează www.history.com. În prima parte a anului 1918, generalul Ludendorff a lansat o serie de operaţiuni militare care păreau a duce la o victorie a Germaniei. Însă, după o serie de decizii greşite, la care s-a adăugat şi eliberarea regiunilor ocupate de către forţele Antantei, aliaţii Germaniei au capitulat pe rând: Bulgaria la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 3 noiembrie. În aceste condiţii, Germania învinsă a semnat armistiţiul la 11 noiembrie 1918 în pădurea Compiegne.

Înfrângerea armatei germane aflată sub comanda supremă a lui Erich Ludendorff a declanşat o criză politică. Încă din luna octombrie 1918, ca o consecinţă a scumpirilor provocate de război, s-au înregistrat în Germania o serie de tulburări soldate cu ciocniri cu forţele poliţieneşti, precum şi cu arestări.

La 2 noiembrie 1918, la ordinul cancelarului Germaniei, Max von Baden, ministrul de externe s-a deplasat la reşedinţa împăratului Wilhelm al II-lea, aflată la Spa, pentru a-i cere acestuia să abdice. Împăratul a răspuns că ”un succesor al lui Frederic al II-lea nu abdică”.

În contextul în care în aceeaşi zi se creaseră deja primele ”republici ale muncitorilor” — un fel de soviete germane — , cancelarul a revenit cu cererea, pentru a se evita izbucnirea unui război civil. La 3 noiembrie, a izbucnit revolta marinarilor din portul Kiel, extinzându-se apoi în Bremen, Lübeck, Hamburg, Rostock. Pretutindeni s-au format ”concesii ale muncitorilor şi soldaţilor”, care au preluat puterea civilă şi militară şi au reclamat încetarea imediată a războiului, abdicarea împăratului, eliberarea deţinuţilor politici, dreptul general de vot, libertatea presei.

La Berlin, revolta a izbucnit la 9 noiembrie, iar urmările acesteia pe plan politic au fost dintre cele mai importante. Luate cu asalt, toate instituţiile din Berlin au căzut în mâna revoluţionarilor. În aceeaşi zi, prinţul Max von Baden, cancelarul Germaniei, a anunţat abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, precum şi demisia guvernului şi formarea unui guvern nou, al social-democraţilor, condus de prinţul Friederich Ebert. Acest fapt a determinat căderea monarhiei, în 1919 fiind proclamată Republica de la Weimar (1919-1933), prima democraţie parlamentară din istoria Germaniei.

La 10 noiembrie 1918, fostul împărat s-a refugiat în Olanda, regina Wilhelmina (1880-1962) refuzând extrădarea acestuia, se arată pe www.history.com. Aliaţii doreau pedepsirea acestuia, considerându-l criminal de război. Wilhelm nu a renunţat niciodată la gândul de a reveni şi de a-şi recuceri puterea.

Wilhelm a scris două volume de memorii, în timpul exilului său: ”Memoirs 1878-1918” (1922) şi ”My Early Life” (1926), potrivit www.firstworldwar.com.

Ultimul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea a murit la 4 iunie 1941, la Doorn, unde a fost şi înmormântat. (Text: Agerpres, Foto: historia.ro)