Copilo, la noapte am să te fur direct din patul tău!
E floare la ureche.
Eşti mică, uşurică
Şi stai la etajul unu.
Mă voi furişa încet, pe geam,
să te răpesc din oraşul ăla obosit.
În jur n-ai să mai vezi clădiri dărăpănate,
Când vei deschide ochii tăi turquoise.
Nu vor mai fi tramvaie zgomotoase
şi trotuare împânzite cu fleşcăiala de sezon.
Te voi îmbrăţişa puternic şi încet.
Prin somn nu vei simţi nimic. Decât în vis.
Şi ne vom arunca apoi, ca prin minune,
în depărtare spaţială-temporală,
în primăvară-vară
pe-o stâncă-mpădurită
din altă eră glaciară.
Din noi vor creşte ramuri fragede,
cu sevă, mlădioase.
Din ochii tăi vor izvorî
frumoase flori cu galbene petale,
La fiecare răsărit de soare,
săruturile mele metamorfozate
îţi vor ţine loc de roua dimineţii.
Vom fi una cu natura!
Singuri amândoi,
fără examene şi proiecte.
Fără căi ferate între noi.
Ne vom iubi pe-o stâncă împădurită…
Cu timpul, vom deveni şi noi copaci mari, vânjoşi,
râuri cântătoare,
urzici plăcut înţepătoare
Vom fi una cu natura!
Autor: Petru Dolhescu
