Unde pleci, de ce te duci,
Pe care drum vrei să apuci?
Nu vezi că toate-s pline de noroi,
O şansă ai, să le străbaţi în doi.
Vor năpusti asupra ta nebunii
În zeci de hoarde, precum hunii,
Purtaţi de sete şi de foame
Dintr-ale lor locuri infame.
Niciunuia nu o să-i pese
Că doruri inima ta ţese,
Sau că vreo lacrimă iţi curge,
Nu ştiu ei ochii a-ţi plânge.
Când vor vedea că glezna-ţi este frântă,
Te-or lua cu ei la trântă,
Iar fruntea toţi ţi-o vor lovi
Fără să-i poţi în ochi privi.
Dar braţ la braţ, şi gând în gând,
Poţi s-ajungi într-un curând,
Fără ca-n suflet să porţi teamă
Spre cel care te strigă şi te cheamă.
De va fi rău, de va fi bine
Să ai mereu un prieten lângă tine,
O spun şi cei care au purtat război,
E mai frumos să lupţi, să mori în doi.
Autor: Eduard-Mihai Dămoc
