Îmi amintesc perfect, distinsă doamnă,
Eram pe-atunci, la fel, în plină toamnă,
Colegi în anul ultim de liceu,
Când, dintre toţi din clasă, numai eu
M-am oferit să vă conduc acasă,
În după-amiaza-aceea furtunoasă…
Pe sub umbrelă, visători, păşeam,
V-am luat de şold, ce-aproape ne simţeam!
Nu ne păsa de stropii mari şi reci,
Ca într-un vals prin bălţi croiam poteci,
Iar norii, se-aprindeau, vădit, anume
Parcă-am fi fost doar noi, atunci, pe lume…
Şi când, suavă, galeş mi-aţi zâmbit,
Din ochii mari, albaştri, am simţit,
Întâiaşi dată-n viaţă-acel fior,
Până în deştul mic de la picior,
De v-am furat, setos, ca un avar,
Primul sărut în colţ la aprozar,
Şi-apoi în lift, parcă la şapte staţi,
Plutind printre etaje,-mbrăţişaţi,
Ajunşi ‘n-apartament m-aţi invitat
La o cafea… târziu… eram în pat,
Unde, un ceas întreg, noi amăndoi,
Înflăcăraţi de-amor, aproape goi….
Ca să mă iei acum, aşa, la rost,
Şi… bâzâind să-mi spui c-am fost un prost,
Păi… s-au ivit părinţii tăi, doar ştii,
Chiar când eram să pun punctul pe i,
Şi-mi reproşezi… şi eu regret cumplit,
Că timp a fost păcatu’ să-l comit…
Sunt patruşcinci de ani trecuţi, şi-un pic,
Lenuţă, au zburat ca mai nimic!…
Ne-am regăsit acum, în plină toamnă,
Dar să uităm… eu domn şi tu o doamnă!
Nu te-ntrista, nu plânge,-s încă viu,
Pentru păcat nicicând nu-i prea târziu…
Autor: Valeriu Cercel
