Nu ştiu dacă aiurea,
Sau dacă am visat,
Să te-ntâlnesc aievea
Târziu, dar poate meritat.
Şi totuşi, te provoc, să năruim
Prejudecăţi de veacuri vânturate,
La „orbi si surzi” să dovedim
Că încă se mai poate.
Mi-e teamă să ating o floare,
Crescută-n tagme francofone,
Aş prefera s-o las la soare
Zâmbind şi admirându-i forme.
Idile parcă scormonite,
Plăceri ce par senzaţii tari,
Sub două chipuri răvăşite
Doi oameni singuri, solidari.
N-avem sau poate noi nu ştim,
Capcane, meschine interese,
Cu fast dorinţe hărţuim
Şi cercetăm plăcerile intense.
Să bucurăm discret privirea şi apoi darul,
Emoţionaţi ne vom cuprinde-n braţe,
Simţind duios decepţia şi amarul
Finalurile triste iubirilor furate.
Ne pasă mult de viaţa în arenă,
Ne refugiem în vise, dorind eternitate,
Ne pregătim retragerea din scenă
Deşi ne doare, tânjim să avem de toate.
În astă noapte uităm de realitate,
Zburdăm ca tinerii prin veacuri,
Dorind să savurăm încă o noapte,
Ne lăfăim amorul sub cearşafuri.
Autor: Gabriel Stănciulescu
