De la mine ai învăţat cum să te scalzi în vise,
Că poezia e o haină ce poate îmbrăca întreaga omenire,
Atunci când nu mai înţelegi de unde vin şi încotro se duc
Atâţia oameni goi şi îngheţaţi la minte.
De la mine ai deprins să trăieşti dimineţile,
Să le guşti din aburii catifelaţi ce-ţi anesteziază durerile,
Să le laşi să umble desculţă prin ale tale încordate gânduri,
Când sufletul ţi-l întinzi neobosit peste zănaticele versuri.
De la mine ai împrumutat aiurea emoţii, orizonturi, nopţi şi zile,
Crezând că pe toate le poţi învinge de unul singur, ţi-ai înecat la mal corăbiile…
Ai uitat cât sunt de adânci malurile oceanului din buzunarele claviculelor mele,
Oceanul pe care la întâmplare l-am numit „Noi”, dar a crescut stingher în mine.
Hai să râdem, să râdem de tot ce ni se-ntâmplă,
Că toate-s nimicuri, lamentabile fleacuri ce se perindă prin viduri.
Hai să fim aşa ca la-nceput, două îndrăzneţe începuturi.
Tu – acel nemuşcat gând şi eu – nerostitul cuvânt, ce mocneşte sălbatic în tâmplă…
– Mai crezi în altfel de începuturi?
– Arareori se-ntâmplă să mai cred în „Noi”. Se mai întâmplă…
Autor: Cristina Popovschi
