E gingaşă, fragilă, frumoasă copiliţă.
Zâmbeşte alb, inspiră neprihană.
Păşeşte delicat, grăbit, echilibrat.
Când o atingi uşor, vibrează-ţi nu doar trupul.
În jurul ei, măcar în aparenţă,
împrăştie ingenuă înţelepciune,
credinţă, bunătate şi speranţă.
Tu, însă, tinere copil,
cu-a tale frământări perpetue,
Tu, suflete păgân şi sceptic,
Tu-n ea tot nu-ţi găseşti
nici linişte, nici pace.
Nici, mai ales, iubire.
Acea iubire adevărată, cum o crezi,
Acea iubire, la care, cu-atâta patimă,
distorsionat râvneşti.
Întoarce-te-nlăuntrul tău, făptură-nfrigurată!
Rămâi acolo un timp, o clipă.
Redă-ţi nădejdea în tine
Ş minimă iubire de sine făureşte-ţi.
Apoi, după o vreme, o secundă,
După un răsărit de Lună sau de Soare
Ea va avea în viaţa ta năvalnic să apară
Să-ţi lumineze iar fiinţa ta obscură
Cu strălucirea ei fără de margini
în care, chiar şi-acum,
într-un moment plăpând de deznădejde
încă mai crezi, încă mai speri.
Autor: Petru Dolhescu
