O mie de gânduri se varsă-n cuvinte
Rupând o tăcere ce-n lumi se pierdea,
O pagină goală îneacă fierbinte
O patim-amară ce-n lacrimi mustea…
Culori incolore se sapă în minte,
Se lasă seduse în propriul decor
De pensula moale ce stă să le-alinte
În nuanţele fade ce-atârnă de-un zbor…
În temeri uitate-mi înclin amăgirea
Ca hartă a tot ce-am trăit sau iubit
Poeme ar vrea să-mi ascundă clintirea
În râuri de vers ce din matc-au ieşit.
Sunt vorbe pe care în cruntă mânie,
Cu sete, vreodat’ aş fi vrut să le-ndrept
Spre ochi de-ngâmfare sau simplă prostie
Pe care le-nvârte pământul inert…
Dar tac resemnată şi-mi cânt versul aspru
Căzut în mâhnire, uitat în noroc,
Pe când norii grei de-ncrustat alabastru
Promit ploi de soare, zăpadă şi foc…
Pământul stricat se resoarbe în sine
Şi geme în hohot de sete de el,
Se surpă umanul din noi şi, în fine,
Ne-mpinge spre-al lumii nevrednic măcel.
Ne spargem apoi de profan, de abis,
Ne-mbată idealul cu vinul amar
Şi tot ne trezim sfărâmaţi într-un vis
Pe-care credeam pân’atunci că-l iubeam…
Autor: Alina Drăgan
