Tichetele sociale de 50 de lei acordate începând cu luna februarie familiilor defavorizate care aleg să-şi ducă micuţii la grădiniţă au făcut ca 28 de copii din comunitatea de romi din Jibou să treacă pentru prima dată pragul unei unităţi de învăţământ preşcolar.
Acelaşi tichete sociale, dar mai ales condiţionarea acordării lor de prezenţa zilnică în grădiniţă, n-au reuşit să-i atragă către şcoală pe copiii romilor din cea mai mare comunitate din Sălaj, de lângă Şimleu Silvaniei, unde, chiar dacă pe hârtie există 180 de preşcolari, doar 12 vin zilnic.
* Preambul cu ursuleţi de pluş
Logica banală a cotidianului ne spune că ursuleţii de pluş au dreptul să poarte fuste şi să danseze vals doar într-un tărâm de poveste. Povestea a devenit însă realitate la Grădiniţa numărul 3 din Jibou, unde tichetele sociale de 50 de lei şi câteva educatoare care „sfinţesc locul” au reuşit să convingă în acest an 28 de copii romi de pe „Cărămidarilor” să vină şi să vadă cum poartă animăluţele de pluş fuste şi cum dansează ele pe ritmuri de vals.
Povestea nu se termină însă aici. Ursuleţii şi valsul lor magic vor trebui să găsească o cale pentru a ajunge şi în alte comunităţi, aşa cum este şi cea de romi din Pustă Vale, unde familiile a 180 de micuţi aşteaptă să fie convinse că fiecare copil trebuie să meargă la grădiniţă.
* Adio grădiniţă!
E 16 a VI-a 2016 şi mai este o săptămână până la finele anului şcolar. La Grădiniţa nr. 3 din Jibou e însă forfotă mare, pentru că e aproape ora 10.00 şi trebuie să înceapă serbările în care copiii le arată părinţilor ce au învăţat din septembrie până acum. Într-o sală de la parter, un grup de copii pare a ignora agitaţia din jur, aşteptând cuminţi pe scaune indicaţii de la doamna educatoare.
Trei dintre ei au în faţă piramidele alb-albastre cu lapte şi cornurile guvernamentale. Giuliano muşcă sănătos din corn şi trage mai apoi cu sete din paiul ce însoţeşte micul recipient. Sora sa, Tania, e la etaj şi se joacă împreună cu o prietenă cu păpuşile, de-a mama şi de-a tata. În scurt timp, Tania s-a plictisit să fie părinte, aşa că plimbă păpuşa cu cu o viteză ameţitoare cu un cărucior de jucărie. Fratele ei a terminat şi el „micul dejun”. Cei şase copii din sala de la parter fac parte din grupa mare, de care se ocupă de Susana Barbur (62 ani), decana de vârstă a grădiniţei, ce lucrează aici de un sfert de veac.
Casiana Andreea, cu ochii verzi, pătrunzători, e foarte talentată la desen. Astăzi pare să fie melancolică şi priveşte în gol, sprijinindu-se pe gentuţa Hannah Montana. O venă subţire, albastră, îi brăzdează tâmpla stângă pe sub pielea arămie, subliniindu-i frumuseţea fragilă, în contrast cu rochia ieftină, de voal portocaliu, cumpărată special pentru serbare.
„Mami şi tati lucrează la social (n.r. — nu au un loc de muncă, sunt doar beneficiari de diverse forme de ajutoare sociale)”, îmi spune Andreea, atunci când o întreb de părinţii ei. „La grădiniţă cel mai mult îmi place să „citesc” şi să desenez”, continuă ea.
„La noi, a citi înseamnă a ne uita la imagini”, traducea învăţătoarea vorbele fetiţei. „Are aptitudini ieşite din comun la desen şi vine la grădiniţă zi, de zi, de zi”, spune Susana Barbur, cu un zâmbet larg. O îmbrăţişează cu tandreţe pe Casiana şi micuţa se lipeşte, cu drag, de cea care i-a fost ca o mamă în ultimii ani.
Într-o sală alăturată, o altă grupă mare este în toiul spectacolului. E ultima generaţie a Corneliei Motişan, educatoare ce a ajuns la vârsta pensionării. Cu o rochie albă, contrastantă în mod plăcut cu tenul, Natalia este ‘prinţesa’ grupei şi zâmbetul larg arată plăcerea de a cânta şi a spune poezii. Mama ei o priveşte încântată, murmurând alături de fiică versurile poeziei pe care o are de recitat. Fiecare copil are pe cap o coroniţă de carton, pentru că fiecare este, astăzi, o mică „faţă încoronată”.
„Sunt copii foarte talentaţi la muzică, la dans. Vin bucuroşi, le place tot ce văd aici, abia îi pot ţine cât de cât la activitate. Vor peste tot să ajungă: şi acolo, şi acolo. Sunt interesaţi să vadă, pentru că avem de toate aici, şi jucării şi cărţi cu poveşti, de toate. Vin mai des, aproape zilnic, de când cu tichetele. I-au stimulat”, afirmă Ana Maria Păşcuţe, educatoare la grupa mijlocie.
În 2 noiembrie 2015, în Monitorul Oficial a fost publicată Legea 248/2015, privind stimularea participării în învăţământul preşcolar a copiilor provenind din familii defavorizate, normele de aplicare a legii, ce prevăd acordarea de tichete sociale în valoare de 50 de lei pentru cei care frecventează grădiniţa, fiind aprobate în ianuarie 2016. Mecanismul propus prin normele de implementare a legii prevede că acordarea tichetelor sociale este strict condiţionată de prezenţa regulată a copiilor la grădiniţă. Stimulentul se acordă familiilor cu mai puţin de 284 de lei venituri lunare pe membru de familie şi este condiţionat de prezenţa zilnică a copiilor la cursuri.
Legea 248/ 2015 vine în continuarea programului pilot ‘Fiecare Copil la Grădiniţă’, iniţiat Asociaţia OvidiuRo, şi creează cadrul legal pentru extinderea lui la nivel naţional.
Începând cu 15 februarie a.c, finanţarea tichetelor sociale pentru grădiniţă este acoperită de la bugetul de stat, iar responsabilitatea implementării programului revine primarilor şi directorilor de şcoli.
Aşa cum crede şi Ana Maria Păşcuţe, tichetul social de 50 de lei, acordat prin Programul „Fiecare Copil în Grădiniţă” începând cu luna februarie a acestui an, a crescut frecvenţa copiilor la grădiniţa din Jibou şi, mai important, a făcut ca 28 de noi prichindei să treacă pragul instituţiei de învăţământ preşcolar.
Dacă la 1 februarie număr total de copii înscrişi la grădiniţă era de 100, acum, la sfârşitul anului şcolar, el este de 128. Potrivit Ioanei Alexandrina Tura, directoarea Grădiniţei Princhindel, în subordinea căreia se află Grădiniţa numărul 3, în februarie niciun copil nu a beneficiat de tichet social, pentru ca în martie numărul lor să crească la 26, în aprilie la 53 iar în mai să ajungă la 59, dintr-un total de 68 eligibili.
În categoria celor eligibili se încadrează toţi copiii din familiile cu venituri reduse (284 de lei venituri lunare pe membru de familie), însă pentru a beneficia de cei 50 de lei preşcolarii trebuie să fie prezenţi zilnic la grădiniţă, numărul maxim de învoiri permise într-o lună fiind de trei. Desigur, există şi situaţia în care părinţii nu solicită, din diverse motive, acordarea acestor tichete sociale.
„Deşi stau departe de grădiniţă, foarte departe, părinţii încearcă să-i aducă. M-am obişnuit cu ei şi cred că nici n-aş mai putea lucra cu alţii. Vin pentru tichete”, confirmă şi tânăra educatoare Ioana Zaharia, 23 de ani, aflată la primul an în această meserie deloc uşoară.
În România, grădiniţa nu este obligatorie; în acest context, stimularea comportamentelor pro-educaţie prin oferirea de tichete sociale condiţionate de prezenţa zilnică a copiilor la grădiniţă reprezintă o intervenţie practică ce implică părinţii săraci, cu un nivel scăzut de educaţie, acoperă o parte din costurile ascunse ale educaţiei, ajută la îmbunătăţirea nutriţiei de bază a familiei.
„În ianuarie 2016, când s-a aprobat planul de şcolarizare pentru anul şcolar 2016/ 2017, am obţinut aprobare doar pentru patru grupe, cu 96 copii: o grupă mică cu 25 copii, două grupe mijlocii, cu 40 de copii şi o grupă mare, cu 31 de copii. În urma implementării Legii nr. 248/ 2015, cererile de înscriere pentru anul şcolar următor s-au înmulţit. Astfel, momentan avem încă 20 cereri pentru o grupă mică şi încă cinci pentru o altă grupă mică. Vom solicita Consiliului de Administraţie al Inspectoratului Şcolar modificarea planului de şcolarizare pentru anul următor”, afirmă Ioana Tura, directoarea grădiniţei Prichindel.
Mergând puţin mai departe, Casiana, dar şi alţi colegi de-ai ei de etnie romă se lovesc de o altă problemă.
„Avem o problemă pentru că şcoala „Lucian Blaga”, din apropiere, refuză înscrierea Casianei, pe motiv că nu au locuri. E adevărat că părinţii nu au înscris-o în perioada în care trebuia făcut acest lucru, însă avem o problemă serioasă. Până acum unui număr de opt copii din grupa mea li s-a recomandat să meargă la altă şcoală. Nu e o populaţie şcolară dorită. E migratoare, au probleme, românii nu-i acceptă. Am luat legătura cu Inspectoratul Şcolar şi ni s-a promis că se va interveni”, spune educatoarea Susana Barbur.
Potrivit acesteia, în grădiniţele din Jibou sunt 22 de copii de etnie romă care încă nu ştiu la ce şcoală vor fi înscrişi, după ce au finalizat cursurile învăţământului preşcolar.
De ce cealaltă parte, directorul Şcolii „Lucian Blaga” afirmă că toate cererile primite până în prezent sunt aprobate, iar dacă vor mai fi solicitări, se poate cere Inspectoratului Şcolar inclusiv formarea unei clase.
‘Avem aprobate, până în prezent, toate cererile depuse pentru clasa pregătitoare, adică 58. Asta înseamnă două clase pregătitoare pentru viitorul an şcolar. În mod normal, o astfel de clasă are 25 de copii, dar se poate merge, în cazuri speciale, până la 32-33 de copii într-o clasă. Şi în acest an am avut 67 de copiii în două clase pregătitoare. Dacă numărul de cereri va depăşi 70, vom cere Inspectoratului Şcolar aprobare pentru o nouă clasă’, a subliniat directorul şcolii.
* „Flacăra” care duce înainte schimbare
Susana Barbur s-a născut, în urmă cu 62 de ani, la Cheud, un mic sat din Sălaj în care cetăţenii de etnie romă sunt o prezenţă obişnuită. Nu ştie dacă romii au ales-o pe ea sau ea a ales romii, însă cert e faptul că în cei 42 de ani de carieră în învăţământ a fost mereu în preajma lor, chiar dacă nu este de etnie romă.A stat departe de ei şi de grădinţă doar în concediile de maternitate pentru Adina şi Doru, cei doi copii ai ei, astăzi medici la Cluj-Napoca. Chiar şi atunci, prima întrerupere a fost de trei luni şi 14 zile — aşa cum era în perioada comunistă, iar cea de-a doua de doar două luni şi jumătate, pentru că părinţii micuţilor preşcolari i-au cerut să se întorcă la muncă.
Şi-a început cariera de educatoare în 1974, la Surduc, unde prezenţa ei a determinat romii proveniţi în parte din localitatea ei natală să-şi aducă, pentru prima dată, copii la grădiniţă. După patru ani petrecuţi la Surduc, a dat concurs pentru un post de educatoare la Jibou. A aflat cu surprindere că postul pe care îl câştigase prin concurs era pentru o grupă de grădiniţă de la intrarea pe „Cărămidarilor”, unde erau repartizaţi copii maghiari, romi şi români din zonă. Maghiarii au mers la o grădiniţă dedicată lor, românii au plecat la o altă grădiniţă mai aproape de centru, aşa că Susana s-a trezit cu 14 copii de romi.
„Aveam o singură problemă: erau flămânzi. Atunci mi-am dus de acasă o lespede şi le făceam, zi, de zi, de zi clătite. Eu mă tot căiam, pentru că foamea lor mă durea enorm. Pentru noi nu erau o valoare alimentele, pentru că aveam belşug de la părinţi, nu trudeam pentru ele. Valeria Pop, directoarea de la căminul unde duceam fetiţa, a văzut ce făceam şi mi-a propus să le duc mâncarea ce rămânea acolo. A fost prima femeie cu suflet. Ce le rămânea lor astăzi, le puneam în frigider şi le duceam a doua zi copiilor de la grădiniţă”, îşi aminteşte educatoarea.
A fost primul contact cu romii de pe Cărămidarilor şi o parte din cei 14 sunt astăzi părinţii ce îşi aduc copiii la grădiniţă, la aceeaşi educatoare.
Cariera Susanei Barbur a continuat la un cămin din Jibou, iar mai apoi la o altă grădiniţă, la care a lucrat până după Revoluţie. Desfiinţarea creşelor, în 1991, a făcut ca o clădire din oraş să rămână fără întrebuinţare, dar şi fără stăpân. Aşa a luat fiinţă, la 1 noiembrie 1991, Grădinţă 3 din Jibou, unde Susana a fost directoare vreme de două decenii.
Aici s-a luptat ani la rând pentru stabilirea regimului juridic al proprietăţii, dar şi pentru reabilitarea clădirii şi curţii grădiniţei. În fine, în 2006 imobilul a intrat în proprietatea Ministrului Învăţământului, iar un an mai târziu, printr-un program Phare, a fost refăcută din temelii. Din 2011 a trecut în subordinea Grădiniţei Princhindel, iar postul de director a dispărut. De altfel, Susana s-a pensionat în 2013, iar de atunci lucrează la Grădiniţa nr. 3 „la plata cu ora”, la cererea comunităţii de romi.
Şi asta pentru că ea e „flacăra” care ţine aprinsă speranţa într-o educaţie mai bună pentru această etnie la Jibou. Recunoaşterea muncii ei este ceva ce nu va primi niciun lider local, fie el rom sau român: respectul comunităţii, ce o priveşte, în multe cazuri, ca pe o a doua mamă. Ar merita, fără a trece prea mult peste adevărata semnificaţie a expresiei, un titlu de „mamă eroină”. Sau măcar un titlu de cetăţean de onoare al urbei în care s-a ocupat, de-a lungul timpului, de educaţia primară a sute de copii care, atunci când veneau la grădiniţă, nu cunoaşteau, în multe cazuri, ce înseamnă pasta de dinţi sau săpunul şi se spălau pe mâini în vasul de toaletă.
„Ideea mea e aşa: dacă ar sta mai mult în civilizaţie, progresul lor ar depăşi progresul celorlalţi, dar ei vin pe perioadă scurtă, se întorc în acelaşi mediu şi anulează 50% din munca noastră. Dar totuşi e un progres. E mic dar e progres. Se ştiu spăla, se ştiu curăţa, ştiu de apă, ştiu de toaletă, ştiu de săpun, ştiu de prosop, ştiu să stea la masă. Ei, acasă, nu apă, nu au toalete. Ei nu au pom fructifer acolo”, spune Susana Barbur.
Astăzi, la orice vizită în comunitate, pe „Cărămidarilor”, educatoarea este primită cu respect şi bucurie, atât de cei bătrâni cât şi de cei tineri. Le duce de fiecare dată câte ceva, chiar dacă e vorba de o simplă punguţă cu bomboane, pentru că, până la urmă, „gestul contează”. Îi mai ceartă pe cei care nu îşi trimit zilnic copiii la grădiniţă, îi dojeneşte şi pe adolescenţii care nu vor să meargă la şcoală şi îşi oferă, cu bucurie, sprijin pentru întocmirea dosarelor de înscriere a copiilor la grădiniţă. Într-o comunitate în care chiar şi forţele de ordine au uneori probleme serioase de comunicare, Susana Barbur e primită şi tratată cu sufletele şi uşile caselor, aşa sărăcăcioase cum sunt, deschise larg.
„De ce nu îţi pui geam la casă. Vino mâine pe la grădiniţă să vedem cum găsim o bucată de sticlă”, îi spune lui Iosif Adam, capul unei familii cu cinci copii, din care trei la grădiniţă. „Tu câţi ani ai? 15? Şi mergi la şcoală? Că aşa mi-ai promis. De ce nu mergi? În septembrie să vii la mine, să vedem cum te înscriem din nou la o şcoală”, îi „aruncă”, din mers, unui adolescent pe care îl vede pe uliţele cartierului. Romii se strâng ciorchine în jurul ei şi îi ascultă cu sfinţenie vorbele. De această dată a adus-o cu ea şi pe Ioana Zaharia, cea mai tânără colegă, pentru că trebuie asigurat şi schimbul de generaţii.
„Susana Barbur este o femeie deosebită, cu mult elan şi mult tact. A lucrat foarte mult cu copiii romi. Cred că în cazul ei vorba cu ‘omul sfinţeşte locul'” se potriveşte cel mai bine. Îmi amintesc că a fost un program, în urmă cu câţiva ani, în care au fost implicate nouă grădiniţe din judeţ. În acest program, timp de o lună, toţi copiii care frecventau cursurile grădiniţelor primeau o masă caldă. Erau şi alte implicaţii educaţionale, pentru atragerea copiilor, dar au fost aceleaşi condiţii şi aceleaşi materiale didactice în toate cele nouă grădiniţe. La sfârşitul lunii, am fost să văd cum s-a implementat programul şi cel mai mult mi-au plăcut copiii de la Grădiniţa numărul 3 din Jibou. Peste tot pe unde am mers, le duceau ciocolăţele. La Jibou, fără ca Susana să le spună ceva, când au văzut ciocolata, s-au ridicat toţi în picioare, de undeva a apărut o coroniţă de hârtie pe care mi-au dat-o să mi-o pun pe cap şi au început să cânte „La mulţi ani!”. Mi s-a explicat mai apoi că primeau ciocolată atunci când era ziua cuiva şi au crezut că e ziua mea. Susana este ‘flacăra’ care duce înainte schimbarea”, susţine Rita Rozs, inspector şcolar pentru minorităţi.
* „Vreau să meargă la şcoală, să nu ajungă ca mine”
În Jibou sunt cunoscuţi drept „ţiganii de pe Cărămidarilor”. Şi asta pentru că primele familii de romi s-au stabilit aici după Primul Război Mondial, pentru că dealul de la periferia oraşului conţinea o argilă roşie, bună pentru fabricat cărămizi. Vremurile însă s-au schimbat şi, aşa cum spune Romeo Lăcătuş, unul din liderii actuali ai comunităţii, numărul romilor a crescut, ajungând în prezent la peste 1.000 de persoane, iar terenul de unde se lua materia primă pentru cărămidă a fost ocupat de casele nou construite.
În plus, sistemul actual de acordare a ajutoarelor sociale a făcut ca din cei 870 de romi înregistraţi de statistici în oraş, un total de 520 să beneficieze de bani de la statul român. O comunitate de „asistaţi”, fără apă curentă — de fapt cu o singură fântână în întreg cartierul, cu toaletele în curte — asta pentru cine are, cu străzi de pământ şi case sărăcăcioase. Romii de pe Cărămidarilor bat pădurile să supravieţuiască. Când sunt ploi umblă după melci, după hribi, pe urmă după plante medicinale. Trăiesc cum pot.
Iosif şi Rodica Adam sunt un cuplu tânăr din comunitatea de romi din Jibou. Ambii au câte 28 de ani şi au absolvit, fiecare, doar cinci clase. Rodica a fost mai ambiţioasă şi reuşit să înveţe să scrie şi să citească. Iosif nu s-a spetit cu învăţatul, aşa că, şi după cele cinci clase este analfabet, motiv pentru care — recunoaşte şi el — are dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă mai bine plătit.
Mai lucrează cu ziua, uneori merge la strâns de fier vechi sau ciuperci, însă câteodată trebuie să muncească şi acolo unde îl trimite primăria, pentru că, aşa cum spune fiica lor, Casiana, el „lucrează” de fapt „la social”. Iosif şi Rodica au împreună cinci copii şi locuiesc cu toţii într-o cameră modestă, dar curată. Cel mai mic este Sorin Ricardo, ce are puţin peste doi ani şi la toamnă va merge la grădiniţă. Îl urmează Cristian Iosif — patru ani, Alexandra Larisa — cinci ani şi Andreea Casiana — şase ani, toţi trei înscrişi la grădiniţă. Casiana va merge la toamnă în clasa pregătitoare, urmând-o pe Maria Denisa, ce are opt ani şi trece în clasa a doua. „Vreau ca toţi copiii mei să meargă la şcoală, să nu ajungă ca mine”, spune Iosif.
Diversele forme de ajutoare sociale le aduc, lunar, 1.100 de lei în casă, la care se adaugă 150 de lei din tichetele sociale pentru cei trei copii de la grădiniţă. În cazul familei Adam, tichetele sociale chiar pot face diferenţa între a lua sau a nu lua cina într-o seară când banii din ajutorul social s-au sfârşit.
Familia Naghy are trei copii la grădiniţă şi o fetiţă la şcoală, Roberta — clasa a I-a, merge pe clasa a II-a. Mai este Natalia, ce are şase ani, şi doi băieţi, Gabriel şi Luca, ce au cinci ani, respectiv trei ani şi jumătate. Familia pare a fi mai „înstărită”: au patru porci, unul mare şi trei mici. „Un pic de şcoală, iar când îs mai mari şi un pic de servici cu şcoală, că dacă au şcoală trebuie să meargă şi la servici”, cam asta e filosofia bunicii Nataliei despre şcoală.
Potrivit unui raport al Băncii Mondiale din aprilie 2010, România ar câştiga un miliard de euro anual în productivitate crescută şi taxe, dacă cei mai săraci cetăţeni ar fi mai bine educaţi. Conform aceluiaşi raport, cetăţenii de etnie romă care au mai mulţi ani de educaţie formală pot câştiga semnificativ mai mult decât cei care au absolvit doar patru clase; în România, cei care termină şi ciclul gimnazial pot câştiga cu 144% mai mult.
* Copiii romilor din Pustă Vale n-au ursuleţi de pluş
Cea mai mare comunitate de romi din Sălaj este cea din Pustă Vale, o localitatea arondată oraşului Şimleu Silvaniei. Ultimul recensământ, cel din 2011, spune că doar ceva mai mult de 700 de cetăţeni de etnie romă ar locui acolo. În realitate, numărul lor este cu mult mai mare. Există voci care spun că ar număra chiar mai mult de 3.000 de persoane. Spre deosebire de comunitatea din Jibou, dependentă în mare parte de ajutoarele sociale din partea statului, romii din Pustă sunt comercianţi cunoscuţi, ocupându-se de tranzacţii ‘cu pene’, fier vechi, miez de nucă şi multe altele.
Au trecut, de-a lungul timpului, de la căruţe cu coviltir la dubiţe de transport marfă şi de la bordeie de lut la vile impunătoare de cărămidă, majoritatea netencuite la exterior. Numărul mare de persoane din comunitate determină şi un număr mare de copii preşcolari, din care, la început anul şcolar 2015-2016 doar 90 frecventau grădiniţa ce funcţionează la subsolul unei biserici penticostale. Din februarie însă, lucrurile au luat o turnură neaşteptată, numărul copiilor înscrişi fiind, pentru viitorul an şcolar, de aproape 180.
„Noi am început anul şcolar 2015-2016 cu un număr de 90 de copii, repartizaţi în trei grupe de studiu: grupa mare, mijlocie şi mică. La finele acestui an şcolar avem şase grupe de copiii, adică 179 de copii. Din martie până în prezent s-a suplimentat cu trei grupe. În anul şcolar 2016-2017 avem cinci grupe aprobate şi înscrişi câte 30 de copii în fiecare grupă, deci sunt completate absolut toate locurile. În acest moment nu mai avem niciun loc vacant la grădiniţa Pustă. Dacă apar de acum înainte până în toamnă cereri, în funcţie de numărul de cereri vom solicita deblocare de locuri şi suplimentare de grupe, ca anul trecut. Legea permite, la grădiniţă, înscrierea tot timpul anului şcolar. Ei pot să vină şi în aprilie şi în ianuarie să se înscrie. Din cei înscrişi până acum, numai 12 beneficiază de prevederile Legii 248”, afirmă Cosmin Porcar, directorul Şcolii „Horea” din Şimleu Silvaniei, şcoală de care aparţine grădiniţa din Pustă Vale.
Directorul recunoaşte că, în ceea ce priveşte numărul redus de beneficiari ai Legii 248, situaţie e oarecum ciudată şi are, în opinia sa, mai multe explicaţii.
„Motivele? Din punct de vedere al legii, s-ar încadra mai mulţi. Mi-au spus şi cei din Pustă că nu şi-au făcut hârtii, n-au depus dosare la primărie fiindcă sunt plecaţi de-acasă sau din alte motive. Am vorbit cu bulibaşa lor de acolo şi mi-a zis că nu şi-au făcut dosare. Noi, în acest moment, avem 12 copii pe care ni i-a cerut primăria să le raportăm prezenţa. În februarie a fost un singur copil. (…) Am o vagă bănuială că este vorba şi despre acel proiect de lege despre care se vorbea, cu indemnizaţia de îngrijire a copilului, de care vor beneficia şi mamele care nu au stagiu de cotizare. Suma mi-a dat de gândit, pentru că romii m-au întrebat la un moment dat când urmează să primească bani mai mulţi — 1200-1500 lei. Au crezut că dacă îşi trimit copiii la grădiniţă primesc sume mult mai mari. În plus, ce i-o mai mânat e proiectul european prin care 14 familii au primit, anul trecut, câte o pungă consistentă cu alimente, săptămânal. Dar proiectul s-a finalizat în decembrie. (…) Romii au perioadele de frecvenţă, din noiembrie, când se lasă frigul şi nu mai pot umbla prin ţară, până în martie. Deci atunci a fost dezastrul general. Am fost invadaţi efectiv. Când a dat căldura în aprilie, ei deja au început să se rărească”, adaugă Cosmin Porcar.
Inspectoarea şcolară Rita Rozs crede, la rândul ei, că principala problemă e legată de condiţionarea prezenţei pentru acordare tichetelor de 50 de lei.
„Se simt legaţi prin faptul că este o condiţie de prezenţă şi atunci mai bine nu fac dosarul pentru a primi banii”, susţine aceasta.
Cei 50 de lei au valori cu totul diferite în cele două comunităţi, din Jibou şi din Şimleu Silvaniei. La Pustă Vale, suma nu mai poate fi un motiv suficient pentru a determina o prezenţă mai bună a copiilor la grădiniţă, în acest caz fiind nevoie de o altă strategie sau de alte măsuri complementare pentru a determina părinţii să-şi trimită micuţii la învăţământul preşcolar. Poate e nevoie şi de oameni care să „sfinţească locul”, dar şi de un spaţiu corespunzător.
„Copii aceştia de aceea vin la grădiniţă, să înveţe ceva. Prin aceste metode, noi încercăm să-i civilizăm. Indiferent de etnie, orice copil, la vârsta de trei ani încă trebuie să înveţe foarte mult, ca să ajungă acolo încât să se comporte civilizat, mai ales în cazul acestor copii romi. N-o să uit niciodată. Eu am făcut o tabără interculturală în 2008, printr-un proiect european, şi i-am dus pe copiii de romi la Pădurea Neagră. Am dus şi copii din Pustă. Era mare lucru că mi-au dat voie să le iau copii. Au fost 10 din Pustă, 10 din Dragu, 10 din Cheud, 10 din Boghiş şi din alte şcoli.
Ce am observat şi ce este interesant este că imediat ce au intrat în tabără, cu condiţii civilizate, cu patru în cameră dar cu paturi separate şi mâncare foarte bună, să ştiţi că la început s-au pus în acelaşi pat toţi patru. Colega mea nu-i găsea şi s-a speriat, până să intre mai bine în cameră şi să-i vadă pe toţi patru într-un pat, pentru că aşa erau obişnuiţi acasă. Sau, la început, au mâncat pasta de dinţi. Dar pe când au plecat ştiau să folosească tot şi le plăcea mâncarea gătită, că la început au zis că le dau otravă. Toată lumea a zis că mâncarea e foarte bună, dat ei mi-au cerut la început pâine cu salam sau pâine unsă cu gem şi în tabără se servea numai la masa de dimineaţa salam şi gem. La prânz şi cină era ciorbă şi felul doi. Dacă primele două zile cei din Pustă plângeau continuu, fetele n-au mai vrut să plece vineri”, rememorează Rita Rozs.
În plus, comunitatea din Pustă Vale se confruntă în prezent şi cu o altă problemă: lipsa spaţiului, în cazul în care toţi cei 180 de copiii înscrişi ar veni la grădiniţă. Primarul din Şimleu Silvaniei, Septimiu Țurcaş, reales recent pentru un patrulea mandat în fruntea oraşului, are în vedere acest aspect şi propune unele soluţii.
„Noi, în comunitatea din Pustă întâmpinăm câteva probleme destul de mari, în sensul în care, nefiind educaţi, în momentul în care încerci să-i recenzezi, te trezeşti că nu-i găseşti. În realitate, după părerea mea, sunt acolo aproximativ 2.500 de romi. Când te duci să-i recenzezi, găseşti probabil 2.000. Sunt unii care pur şi simplu nu îşi fac carte de identitate. (…) Noi trebuie să ne mobilizăm astfel încât să putem să creăm încă o locaţie pentru şcolarizare. Pe fonduri europene nu există finanţări de clădiri noi, aşa că ne-am gândit la reabilitarea fostei grădiniţe, care nu arată bine deloc. Am dispus o radiografiere a situaţiei lor. Cu un profesor universitar de la Cluj-Napoca ne-am întâlnit, pentru a vedea probleme lor, trebuie să iasă nişte soluţii. Vrem să mergem pe o finanţare pe fonduri europene, pe comunităţi defavorizate, în care unul dintre elemente, cel educaţional, să fie şi reabilitarea acelei grădiniţe. Sper că, până la urmă, Ministerul Învăţământului va interveni, aşa cum şi-a propus, astfel încât în asemenea situaţii, în care copiii sunt din ce în ce mai mulţi, să finanţeze crearea de noi locaţii. Din punct de vedere al oraşului, e destul de greu să finanţezi o clădire nouă. Copiii ăştia există şi trebuie să se educe”, crede primarul.
Nu de aceeaşi părere este inspectorul şcolar pentru educaţie timpurie, Valentina Souca, care crede că cel mai eficient ar fi ca şcoala şi grădiniţa să funcţioneze în clădiri apropiate.
„Există varianta cu şcoala veche. E în mijlocul comunităţii, unde le duci pe aceste femei vulnerabile, educatoarele. Şoseaua e asfaltată doar până la biserică. Mă întreb cine va merge (până la vechea grădiniţă-n.r.)? Din punctul meu de vedere, cea mai bună soluţie ar fi ca grădiniţa să fie parte a şcolii din Pustă, să se pună un modul — cred că din punct de vedere al costurilor n-ar fi o problemă. În plus, sunt costurile reabilitării acelei şcoli, care este într-un stadiu de degradare maxim, n-are nicio facilitate, deja cresc buruieni înăuntru. Din punct de vedere al costurilor, cred că un modul în care să ai patru săli de grupă în interiorul acelei incinte care reprezintă şcoala, care are deja nişte reguli, este soluţia care ar putea să justifice o continuare a programului sau să eficientizeze programul”, afirmă Valentina Souca.
În opinia sa, şcoala din Pustă Vale, care are deja nişte reguli clare, ar putea ajuta la stabilirea unora similare şi pentru grădiniţă, deoarece în prezent, în clădirea de la subsolul bisericii, situaţia e uneori scăpată de sub control.
„Este o situaţia aberantă pe care trebuie să o schimbăm, cu sprijinul autorităţilor locale — că până la urmă reţeaua şcoală e făcută de către autorităţile de acolo. Există o şcoală în comunitate, construită pe nişte module. Acea şcoală are deja nişte reguli. Sunt profesori, sunt şi nişte bărbaţi acolo, la un moment dat s-a reuşit să se instituie regula să se vină până la ora 8.00, se închide poarta, se lasă copiii acasă la 12.00. Dincoace, nu există nicio regulă”, susţine Valentina Souca.
Până în septembrie, problema spaţiului ar trebui să fie rezolvată, într-o formă sau în alta.
* În loc de epilog
S-au strâns şi copiii din grupa Susanei Barbur. Din 27 câţi sunt înscrişi la grădiniţă, 15 sunt de etnie romă şi 12 sunt români. Unii copii de romi n-a
