Dincolo de munte, departe de orice aşezare omenească, sub o cascadă care pare că vine direct din cer, există un loc unde întâlnim una dintre cele mai frumoase mănăstiri vâlcene, Stânişoara.
Un lăcaş de cult care contribuie la definirea Vâlcii de sub munte drept Athos al României, datorită zecilor de ctitorii ecleziastice care se întind de la nord la sud în Ţara Oltului de Vâlcea.
„Călimăneştiul, dincolo de staţiunea vâlceană cu renume în balneologie, deţine şi un loc pe podium în privinţa localităţilor pe teritoriul cărora se află un număr mare de mănăstiri alese, din care una fiind necropola domnească Sfânta Mănăstire Cozia. La aceasta se adaugă Mănăstirea Turnu, Mănăstirea Ostrov, Mănăstirea Berislăveşti şi această bijuterie din inima Munţilor Cozia, Mănăstirea Stânişoara, loc de reculegere şi loc sfânt încă de la finele secolului al XVI-lea”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.
Astfel, de pe malul stâng al Oltului, un drum care pleacă din Călimăneşti şi urmează valea pârâului Păuşa, poartă pelerinul spre inima şi vârful ultimului versant al Făgăraşilor, Munţii Cozia.
„Multă lume spune că muntele Cozia este de fapt muntele sfânt al dacilor, locul unde s-a născut Zamolxe şi că steagul dacic urmează exact linia crestei vârfului Cozia. Există şi teoriile de origine cumanică ale acestui nume de munte, cert este însă că este înconjurat de lăcaşe de cult, iar marele voievod Mircea cel Bătrân s-a simţit legat sufleteşte de aceste locuri. Aici a preferat să fie îngropat după moartea sa. Viaţa la Stânişoara începe în secolul al XVI-lea”, spune Rizea.
Mănăstirea Stânişoara se află la capătul unui drum de 8 kilometri prin pădurea de fag şi care urcă spre vârful Cozia. Un drum care merge pe valea îngustă a Păuşei, care realizează pe alocuri chei pitoreşti şi care, în imediata apropiere a lăcaşului de cult, formează o cascadă de 9 metri înălţime, una dintre cele mai mari şi mai frumoase din judeţul Vâlcea. Din spatele mănăstirii, drumul de munte se îngustează şi duce turistul la cota 1.700, pe vârful Cozia.
Primii sihaştri au venit în acest loc din sihăstriile Nucet şi Ostrov, situate la numai câţiva kilometri distanţă. Începând cu secolele XV-XVI, aici au început să se retragă şi unii sihaştri din Mănăstirea Cozia. Aceştia din urmă, după mai mulţi ani de nevoinţă în obşte, se retrăgeau în linişte, fie pe muntele Nucet, fie pe alţi munţi din împrejurimi.
Mult timp nu a existat în zonă o construcţie, iar monahii alegeau să trăiască în peşterile şi grotele din Munţii Cozia. Aici se spune că erau ascunse odoare şi alte lucruri sfinte de la mănăstirile „de jos”, de pe Valea Oltului.
Primul nume al schitului a fost Nucet, după cel mai apropiat versant din apropiere. Pustnicii cunoscuţi de tradiţie, Meletie, Neofit şi Isaia, au venit aici din Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, şi au fondat un mic schit pe locul actual al mănăstirii, iar primii pelerini care veneau aici pentru a se închina lui Dumnezeu erau ciobanii, fie cei care au fugit din Transilvania, fie cei care locuiau deja în Valea Oltului.
„De aici probabil şi numele actual al mănăstirii. Atunci când erau zile mari de sărbătoare, toată poiana din căldarea muntelui era plină de oi, iar familiile de păstori veneau să se roage în sfântul lăcaş. Schitul începe să prospere, în 1747 clucerul Gheorghe şi boierii Anghel şi Petru din Piteşti au poposit în zonă şi au îndrăgit mica viaţă spirituală a muntelui şi au zidit o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, şi câteva chilii pentru călugări. Astfel, sihaştrii părăsesc peşterile din munte şi formează prima obşte mănăstirească cu rânduielile clasice dar cu o viaţă de austeritate”, spune Rizea.
Din păcate, Mănăstirea Stânişoara a trecut şi printr-o mare tragedie în existenţa sa. În timpul războiului din anul 1788, armatele turceşti au ajuns până la schit, au dat foc bisericii şi chiliilor, iar pe călugări i-au omorât. După aceasta, vreme de vreo douăzeci de ani, în chiliile incendiate şi părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă. Abia în 1807, odată cu sosirea a doi călugări, Sava şi Teodosie, de la Muntele Athos, viaţa monahală revine la Stânişoara.
Se ridică o nouă biserică, cu sprijinul episcopului de Argeş şi noua mănăstire primeşte numele oficial de Stânişoara, în semn de respect pentru păstorii care au avut grijă de aceste locuri după marele prăpăd din 1788. În 1903, stareţul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminată şi sfinţită în anul 1909.
Pisania bisericii spune „Întru slava Sfintei Treimi şi a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie această sfânta biserică, punându-se temelia la anul 1904, august 7 şi s-a sfinţit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înălţatului nostru rege Carol I şi cu binecuvântarea PS episcop de Argeş, dr. Gherasim Timuş, prin osteneală şi stăruinţa stareţului arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii şi cu alţi ctitori”.
Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Biserica cea mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este o construcţie masivă din piatră, având o turlă mare, pe naos. Împreună cu pronaosul formează un singur spaţiu mare, pridvorul este deschis, fiind susţinut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară; biserica este acoperită cu tablă.
Stânişoara, cu povestea ei şi locurile de sihăstrie, cu aşezarea ei la poalele Coziei sub cascada Păuşei, contribuie la patrimoniul naţional ecleziast, dând nobleţe judeţului Vâlcea, cunoscut prin faptul că deţine cele mai multe lăcaşe de cult din România.
„Pentru cei care ajung la Călimăneştii Vâlcii, o plimbare de 40 de minute pe valea Păuşei îi duce la 5-a minune a Munţilor Cozia, după mănăstirile Turnu, Cozia, Ostrov şi Berislăveşti. Merită să străbaţi pădurile Parcului Naţional pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, acolo sub cascada Păuşei, la Stânişoara”, conchide Ligia Rizea. (Text: Agerpres, Foto: commons.wikimedia.org, skytrip.ro, Video: youtube.com)
