Kaiac-canoe reprezintă un grup de sporturi nautice care se practică cu ambarcaţiuni uşoare ce folosesc diferite tipuri de vâsle nefixate. Cuprinde două ramuri sportive, care îşi iau numele de la tipurile de ambarcaţiuni folosite: kaiac şi canoe. Kaiac-canoe utilizează numai ambarcaţiuni din categoria în care vâslaşul stă în barcă şi nu pe barcă.
Cel mai probabil, kaiacul îşi are originile în Groenlanda, unde era folosit de eschimoşi la vânătoare, pescuit şi transport, în timp ce canoea a fost utilizată în întreaga lume. Primele competiţii de kaiac-canoe au fost organizate la Londra, în 1866. Întrecerile de kaiac-canoe au fost incluse oficial în programul olimpic în 1936, la JO de la Berlin, după ce a fost sport demonstrativ la cele din 1924 de la Paris, potrivit site-ului Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, www.cosr.ro. În 1936, kaiac-canoe avea probe pe distanţe de la 1.000 la 10.000 de metri. În timp, distanţele competiţionale au devenit tot mai scurte, ultima probă de distanţă lungă având loc la Jocurile Olimpice din Melbourne, în 1956.
Kaiac-canoe îşi are începutul ca sport recreaţional la debutul secolului al XIX-lea, datorită avocatului englez John MacGregor. În 1845, acesta şi-a construit propriul kaiac, după modelul eschimos, şi şi-a petrecut o mare parte a sfertului următor de secol vâslind pe lacuri şi râuri din Europa. În acest timp, el a scris o serie de articole şi cărţi, cea mai importantă fiind „A Thousand Miles in the Rob Roy Canoe”, în care descrie experienţele personale în canoe. În 1866 a fondat Royal Canoe Club pentru a încuraja interesul oamenilor în acest nou sport.
Clubul a ţinut prima regată în anul următor şi până în 1868 număra 300 de membri şi un set complet de reguli care să guverneze concursurile de kaiac-canoe. Popularitatea acestui sport s-a răspândit în Europa şi în America de Nord, unde în 1871 a fost fondat New York Canoe Club. În 1924, delegaţi ai asociaţiilor naţionale care se formaseră în sfertul de secol precedent, s-au adunat la Copenhaga pentru a fonda un organism internaţional, „Internationella Representantskapet for Kanotidrott” (IRK), care să elaboreze reguli valabile pentru toate competiţiile de kaiac-canoe din lume. În 1946, după război, organizaţia s-a reorganizat formând „International Canoe Federation”.
În România, primul organism legat de kaiac-canoe lua fiinţă în 1912 sub titulatura de Comisia Naţională de Canotaj (1912), dar aceasta se desfiinţează după numai doi ani, din lipsă de activitate. Istoria kaiacului românesc arată practicarea acestuia, sub forma unor campionate, cu extrem de puţini participanţi, prin anii 1934-1935. În ceea ce priveşte canoea, această ramură a sporturilor nautice apare pentru prima oară în 1942, an în care au loc la Bucureşti câteva concursuri de gen.
Fiecare dintre cele două ramuri nautice, kaiac şi canoe, are tehnici specifice, istoric propriu, probe şi reguli diferite. Practicarea lor necesită o bună pregătire fizică, multă forţă, echilibru, ritm dinamic, rapiditate şi precizie în execuţie, îndemânare şi coordonare în mişcări. Iniţierea poate începe de la vârsta de 12-14 ani pentru kaiac şi ceva mai târziu pentru canoe. Activitatea competiţională este permisă de la vârsta de 16 ani.
Kaiacul este o ambarcaţiune ascuţită la ambele capete, cu unul sau mai multe locuri de vâslit, condusă de sportiv din poziţia aşezat, cu un tip de vâsle nefixate numite padele (vâsle cu pale la ambele capete). Denumirea „kayak” vine de la tribul Inuit din Canada, care folosea ambarcaţiile cu aspectul cel mai apropiat de cel al ambarcaţiunilor de astăzi.
Canoe este o ambarcaţiune sportivă fără cârmă, cu unul sau mai multe locuri de vâslit, condusă de sportiv din poziţia în genunchi cu o vâslă nefixată numita pagaie (cu pala doar la capătul care intră în apă). Canoe era folosită în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri.
Probele sportive de Kaiac-canoe la Jocurile Olimpice de vară din 2016 includ probele de slalom, care vor avea loc în perioada 7-11 august pe laguna Rodrigo de Freitas în zona olimpică Barra da Tijuca de la Rio de Janeiro, Brazilia, şi probele de sprint, care vor avea loc în perioada 15-20 august în Stadionul de ape repezi din zona olimpică Deodoro. Probele de slalom sunt: C-1 masculin, C-2 masculin, K-1 masculin, K-1 feminin. Probele de sprint sunt: C-1 200 m, C-1 1.000 m, C-2 1.000, K-1.200 m, K-1 1.000 m, K-2.200 m, K-2 1.000 m, K-4 1.000 m (toate masculin) şi K-1.200 m, K-1.500 m, K-2.500 m, K-4.500 m (toate feminin).
Clasamentul pe medalii olimpice la kaiac-canoe este următorul: 1. fosta URSS (29 aur, 13 argint, 9 bronz — 51 total), 2. Germania (28, 16, 19 — 63), 3. Ungaria (22, 29, 26 — 77). Urmează Suedia, fosta RDG şi România (10, 10, 14 — 34), apoi Franţa, Slovacia, fosta Cehoslovacie şi Italia.
Sportivii cei mai medaliaţi la Olimpiade sunt, la Canoe slalom, slovacii Pavol Hochschorner şi Peter Hochschorner (3, 0, 1 — 4, fiecare) şi francezul Tony Estanguet (3, 0, 0 — 3), iar la Canoe sprint germanca Birgit Fischer (8, 4, 0 — 12), suedezul Gert Fredriksson (6, 1, 1 — 8) şi românul Ivan Patzaichin (4, 3, 0 — 7).
Din 1952, de la cea dintâi participare la JO, românii nu au lipsit niciodată de la întrecerile olimpice de kaiac-canoe, iar din 1968 până în 1984 au urcat pe prima treaptă a podiumului la fiecare dintre cele cinci ediţii ale Olimpiadelor.
Zece medalii olimpice de aur au fost obţinute la Sydney 2000, la C2 — 1000 m, de Florin Popescu şi Mitică Pricop, la Los Angeles 1984, la C2 — 1000 m, de Ivan Patzaichin şi Toma Simionov, la K4 — 500 m, de Agafia Constantin, Tecla Marinescu, Nastasia Nichitov şi Maria Ștefan, la Moscova 1980, la C2 — 1000 m, de Ivan Patzaichin şi Toma Simionov, la Montreal 1976, la K1 — 500 m, de Vasile Dîba, la Munchen 1972, la C1 — 1000 m, de Ivan Patzaichin, la Mexico City 1968, la C2 — 1000 m, de Serghei Covaliov şi Ivan Patzaichin, la Melbourne 1956, la C1 — 1000 m, de Leon Rotman, la C1 — 10.000 m, de Leon Rotman şi la C2 — 1000 m, de Dumitru Alexe şi Simion Ismailciuc.
Cele zece medalii de argint au fost câştigate la Atlanta 1996, la C2 — 1000 m, de Antonel Borsan şi Marcel Glăvan, la Los Angeles 1984, la C2 — 500 m, de Ivan Patzaichin şi Toma Simionov, la Moscova 1980, la C2 — 500 m, de Petre Capusta şi Ivan Patzaichin, la K4 — 1000 m, de Vasile Dîba, Nicuşor Eşanu, Ion Geantă şi Mihai Zafiu, la Montreal 1976, la C2 — 1000 m, de Gheorghe Danilov şi Gheorghe Simionov, la Munchen 1972, la C2 — 1000 m, de Serghei Covaliov şi Ivan Patzaichin, la K4 — 1000 m, de Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu şi Mihai Zafiu, la Mexico City 1968, la K4 — 1000 m, de Anton Calenic, Haralambie Ivanov, Dimitrie Ivanov şi Mihai Țurcaş, la Tokyo 1964, la C1 — 1000 m, de Andrei Igorov, precum şi la K1 — 500 m, de Hilde Lauer.
Totodată, nu mai puţin de 14 medalii de bronz au fost obţinute de kaiaciştii şi canoiştii români. Acestea au fost obţinute la Sydney 2000, la C2 — 500 m, de Florin Popescu şi Mitică Pricop, la K4 — 500 m, de Raluca Andreea Ioniţă, Mariana Limbău, Elena Radu şi Sanda Toma, la Atlanta 1996, la C2 — 500 m, de Gheorghe Andriev şi Grigore Obreja, la Los Angeles 1984, la C1 — 500 m, de Costică Olaru, la Moscova 1980, la K1 — 1000 m, de Ion Bîrlădeanu, la K1 — 500 m, de Vasile Dîba, la Montreal 1976, la K1 — 500 m, de Vasile Dîba, la K2 — 500 m, de Policarp Malihin şi Larion Serghei, la Munchen 1972, la K2 — 500 m, de Viorica Dumitru şi Maria Nichiforov, la Mexico City 1968, la K1 — 500 m, de Viorica Dumitru, la Tokyo 1964, la K1 — 500 m, de Aurel Vernescu, la K2 — 500 m, de Hilde Lauer şi Cornelia Sideri, la K4 — 1000 m, de Simion Cuciuc, Atanasie Sciotnic, Mihai Turcaş şi Aurel Vernescu, precum şi la Roma 1960, la C1 — 1000 m, de Leon Rotman.
La Jocurile Olimpice de la Londra, clasamentul general la kaiac-canoe a fost următorul: 1. Germania (3, 2, 3 — 8), 2. Ungaria (3, 2, 1 — 6), 3. Marea Britanie (2, 1, 1 — 4). Au urmat Franţa, Ucraina, Australia, Federaţia Rusă, Italia, Noua Zeelandă şi Norvegia.
Aurul olimpic a fost luat, printre alţii, la masculin, de Tony Estanguet (Franţa), Timothy Baillie şi Etienne Stott (Marea Britanie), Daniele Molmenti (Italia), Yuriy Cheban (Ucraina), Sebastian Brendel (Germania), Rudolf Dombi şi Roland Kökény (Ungaria), Eirik Verĺs Larsen (Norvegia), Ed McKeever (Marea Britanie) etc.
La feminin, au obţinut medalii de aur, printre altele, Émilie Fer (Franţa), Lisa Carrington (Noua Zeelandă), Danuta Kozák (Ungaria), Franziska Weber şi Tina Dietze (Germania), precum şi echipa Ungariei formată din Gabriella Szabó, Danuta Kozák, Katalin Kovács, Krisztina Fazekas Zur. (Text: Agerpres, Foto: en.wikipedia.org)
