Sărbătoarea populară de Sânziene sau Drăgaica, celebrată în fiecare an la 24 iunie, este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite serbări câmpeneşti prilejuite de solstiţiul de vară, care marchează mijlocul verii agrare.
Sărbătoarea este una a iubirii şi a fertilităţii şi este dedicată Sânzienelor sau Drăgaicelor, personaje mitice nocturne, care apar în cete, de obicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul, respectiv în noaptea de 23 spre 24 iunie.
Potrivit credinţei populare, în această noapte, cerurile se deschid, iar Sânzienele încep să danseze, această sărbătoare fiind una a Soarelui, a dragostei, dar şi a poftei de viaţă. De altfel, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar, dar în prezent sunt asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Aducerii Moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.
Denumirea provine, cel mai probabil, de la zeiţa silvestră Santa Diana, dar Sânzienelor li se mai spune Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele. În mitologia română, sunt cunoscute şi sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele, în funcţie de regiune.
În credinţa populară, Sânzienele erau considerate nişte femei frumoase, divinităţi nocturne care stau ascunse, dar care, în această noapte umblă pe pământ sau plutesc prin aer, cântă şi dansează, înzestrând plantele cu puteri vindecătoare, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi de vijelii.
Ele sunt zâne bune, dar, atunci când oamenii le nesocotesc, pot deveni şi forţe distructive, stârnind furtuni şi vijelii, aducând grindină, lovindu-i pe cei păcătoşi cu „lanţul Sânzienelor” sau lăsând câmpurile fără rod.
Serbarea Sânzienelor sau Drăgaicelor este denumită în limbaj popular şi Amuţitul Cucului. Cucul cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară, care coincide cu sărbătoarea religioasă Buna Vestire, sau Blagoveştenie, şi până la solstiţiul de vară – Sânzienele, care corespunde sărbătorii religioase a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene înseamnă că vara va fi secetoasă.
Cu prilejul acestei sărbători, atât în ajunul, cât şi în ziua de Sânziene, au loc o serie de practici şi obiceiuri populare, cele mai multe dintre ele referindu-se la fertilitate, sănătate şi dragoste.
În credinţa populară, floarea de Sânziană are nenumărate proprietăţi magice. Din spicele de grâu şi din alte şapte plante diferite, cum ar fi pelin, verbină, busuioc, sunătoare, ferigă, soc, cicoare, salcie şi neapărat florile de Sânziană, fetele tinere împletesc cununi, pe care le poartă pe cap în dansul denumit Jocul Drăgaicei, reprezentând zeiţa agrară. Cununile sunt păstrate până în anul următor, agăţate la uşa de intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, cu semnificaţia de a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii – grindină, inundaţie, furtună etc.
De asemenea, ele pot fi aruncate pe casă sau pe şură şi, în funcţie dacă rămân sau nu pe acoperiş, anul care va urma va fi bun sau rău, tinerii se vor căsători cu persoana iubită sau nu, recolta va fi bună sau proastă, locuitorii casei vor fi sănătoşi sau bolnavi, vor avea noroc sau ghinion, etc.
Fetele obişnuiau să strângă flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă în noaptea dinaintea sărbătorii, pentru a-şi visa ursitul. În unele zone, însă, fetele îşi făceau cununi din aceste flori, pe care le lăsau în noaptea respectivă în grădină. Dacă le găseau dimineaţa pline de rouă, era semn sigur de măritiş.
În zorii zilei, băieţii îşi pun şi ei flori de Sânziene la pălării, se adună în cete şi bat satele în lung şi-n lat. Florile de Sânziene erau folosite şi de gospodari, pentru a afla care le este norocul la animale. În ajunul sărbătorii, agăţau cununi la colţul casei dinspre răsărit şi, dacă a doua zi găseau păr de la animale sau puf şi pene de păsări prinse în coroniţe, atunci era semn bun pentru acestea.
În acelaşi timp, floarea de Sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată. După ce înfloreşte Sânziana, se începe cositul.
Tot în Ziua de Sânziene, fetele obişnuiau să se spele pe cap cu fiertură de iarbă mare, pentru a fi plăcute feciorilor, iar femeile, pentru a se umple de fertilitate, se tăvăleau dezbrăcate în rouă, dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul Soarelui. De altfel, roua din noaptea de Sânziene se pare că ar avea puteri miraculoase, existând credinţa că, dacă te stropeşti cu aceasta pe trup, acesta va deveni frumos şi suplu, iar dacă te speli cu ea pe faţă, vei deveni chipeş şi mândru.
În unele zone, în această zi se alege Drăgaica, cea mai cuminte, cea mai frumoasă şi cea mai bună la inimă dintr-un grup de şapte fete. După ce este aleasă, fata este împodobită cu spice de grâu şi, alături de restul fetelor, îmbrăcate în alb, porneşte prin sat. La fiecare răscruce de drumuri, fetele fac o horă şi cântă voioase. Tot de Sânziene au loc şi renumitele bâlciuri sau iarmaroace, un bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei.
Noaptea de Sânziene este magică, atunci se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Pentru aceasta, se fac practici de pomenire a morţilor numite Moşii de Sânziene, când se deretică mormintele, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.
Pentru a alunga spiritele rele, oamenii aprind focuri, peste care aruncă substanţe puternic mirositoare, apoi se buciumă şi se strigă în jurul lor. Sărbătoarea Sânzienelor marchează începutul verii în calendarul popular, având loc la trei zile după solstiţiul de vară, de aceea poartă şi numele Cap de vară. Este celebrată încă din vechime, dar figurează şi în calendarul creştin ortodox. (Text si foto: Agerpres, Video: youtube.com)
