Automatonii sunt mecanisme complexe, care reproduc fie oameni, fie animale şi care se mişcă activate de mecanisme ascunse de tipul celor de ceasornic. Aceste construcţii mecanice ridicau sprâncene de mirare la curţile imperiale ale Europei cu mult înainte să apară noţiunea de robot.
Povestea lor fascinantă a fost însă uitată. Maşinăriile ce pot fi considerate precursoarele roboţilor de astăzi au cunoscut perioada lor de glorie în secolul XVIII, dar există mărturii că ar fi fost construite încă din Antichitate, conform unui material publicat recent de site-ul The Conversation.
Automatonii pot părea că arată ca nişte jucării pentru copii, însă ei reprezentau odinioară cele mai complexe maşinării construite de cele mai sclipitoare minţi inginereşti din epoca Iluminismului. Obiecte foarte scumpe, automatonii făceau parte din colecţiile capetelor încoronate ale vremii.
Regina Marie Antoinette, figura tragică a Revoluţie Franceze, deţinea, spre exemplu, automatonul „La Joueuse de Tympanon”, o tânără femeie aşezată pe un scaun care cânta la un instrument cu coarde denumit dulcimer, asemănător ţambalului.
Atunci când resortul automatonului este întors, femeia începe să lovească coardele instrumentului muzical. Sub fusta femeii se află ascuns un cilindru rotativ care îi imprimă mişcările. Automatonul poate interpreta nu mai puţin de 8 melodii diferite şi a fost restaurat ulterior, în secolul XIX, de magicianul Jean Eugene Robert-Houdin — cel de la care s-a inspirat însuşi marele Harry Houdini.
Primii automatoni ar fi fost construiţi încă din Antichitate. În secolul V î.Hr., învăţatul grec Archytus ar fi construit un porumbel artificial, alimentat probabil de forţa aburilor, care putea zbura aproximativ 200 de metri. Însemnări din secolul III î.Hr indică şi faptul că în China erau construite păsări mecanice şi oameni mecanici în mărime naturală.
În secolele ce au urmat, automatonii erau preţuiţi pentru nivelurile ridicate de complexitate şi varietate a mişcărilor: cu cât mişcările sunt mai fluide şi mai apropiate de cele naturale, cu atât mai apreciat era artizanul. Chiar şi Leonardo da Vinci şi-a încercat mâna realizând proiectul unui „cavaler mecanic” la sfârşitul secolului al XV-lea, care ar fi putut imita mişcările umane printr-un sistem intern de scripeţi.
Aceste dispozitive au cunoscut gloria în timpul Secolului Luminilor şi imediat după aceea. Din colecţia privată a solistului trupei britanice The Who, Roger Daltrey, colecţie ce a fost scoasă la licitaţie în luna septembrie a anului trecut, la Edinburgh, fac parte câţiva automatoni ce ilustrează foarte bine care erau performanţele dar şi limitele acestei arte.
Unii dintre automatomii din colecţie sunt construiţi de Léopold Lambert, unul dintre cei mai faimoşi artizani din Franţa secolului XIX. Aceşti automatoni fie beau o ceaşcă de ceai, fie învârt o umbrelă, cântă la un instrument sau realizează un truc magic. Toţi clipesc şi îşi mişcă buzele.
Unii automatoni pot părea de-a dreptul bizari, aşa cum este cazul raţei mecanice concepute de inventatorul francez Jacques de Vaucanson, care pe lângă faptul că se mişcă şi măcăne, poate chiar şi să „digere” hrană. De Vaucanson susţinea că „digestia” implica un proces de descompunere chimică, dar de fapt pasărea mecanică era „hrănită” cu ovăz şi secreta nişte excremente artificiale prin intermediul unui mecanism ascuns.
Alţi automatoni puteau desena, dansa, puteau să joace anumite jocuri şi chiar să vorbească. La Sankt Petersburg, Abbot Mical a creat un automaton în 1780 compus din două capete puse pe un piedestal care aveau un scurt dialog între ele. Vocea lor era rezultatul trecerii aerului prin nişte corzi vocale artificiale, ascunse, amplasate pe nişte membrane întinse. Tonurile rezultate au fost catalogate de Academia rusă de Știinţe ca fiind o imperfectă dar ingenioasă imitaţie a vocii umane.
Un alt inventator al cărui automaton era capabil să imite vorbirea a fost ungurul Wolfgang von Kempelen. Marea lui realizare a fost însă „Turcul mecanic”, un automaton care juca şah. Turcul muta piesele pe tablă şi, spre uimirea generală în epocă, chiar juca împotriva oamenilor.
Turcul mecanic era un jucător de şah atât de bun încât a învins personalităţi ale epocii printre care Napoleon Bonaparte, Benjamin Franklin sau Ecaterina cea Mare. Nu au fost puţini cei care au suspectat frauda, dar cu toate acestea, turcul a făcut turul Europei timp de mai multe decenii, începând cu anul 1770. Ulterior însă frauda a fost descoperită: turcul era controlat de un maestru de şah ascuns în interiorul dispozitivului.
De-a lungul timpului automatonii au fost mai mult decât nişte simple surse de distracţie. Pentru unii, aceste maşinării complexe reprezentau formele manifeste ale unor concepte filosofice. Mecanismele lor erau comparate, spre exemplu, cu conceptul de „Univers ceasornic” propus de Sir Isaac Newton, care susţinea că întreaga natură, cosmosul, funcţionează ca un uriaş şi complex ceas mecanic.
În cele din urmă, dincolo de a rămâne nişte simple capricii ale celor bogaţi, automatonii s-au dovedit importanţi şi pentru procesul de industrializare modernă. Matematicianul şi inginerul mecanic englez Charles Babbage, cel dintâi care a imaginat o maşină de calcul programabilă, asemănătoare computerelor din ziua de azi, a fost fascinat de automatoni.
Mecanismele folosite în astfel de maşinării s-au aflat pentru o lungă perioadă de timp în avangarda tehnologică europeană. Jacques de Vaucanson, creatorul raţei cu sistem digestiv, a realizat şi primul război de ţesut complet automat în 1745. (Text: Agerpres, Foto: history.com, Video: youtube.com)
