Rene Descartes, filosof şi matematician, considerat întemeietorul filosofiei moderne, s-a născut la 31 martie 1596, în La Haye, Franţa.
A învăţat limbi clasice, logică şi filosofia lui Aristotel încă de la 11 ani, când părinţii l-au înscris la colegiul iezuit La Fleche, în Anjou. La scurt timp, a urmat cursuri de aritmetică, algebră, geometrie şi muzică, pentru ca în ultimii ani de colegiu să se familiarizeze inclusiv cu noţiuni de metafizică şi etică.
A absolvit colegiul în 1614, la vârsta de 18 ani, cu convingerea că doar matematica poate oferi adevăruri certe, idee pe care avea să-şi clădească întreaga operă ulterioară. În 1616, a obţinut o diplomă în drept la Universitatea din Poitiers, la insistenţele tatălui, dar fără intenţia de a practica vreodată avocatura.
Se înrolează în armata prinţului de Orania. În 1618, îl întâlneşte pe Isaac Beeckman (1588-1637), filosof şi om de ştiinţă olandez care îi va deschide apetitul tânărului francez pentru inovaţia ştiinţifică şi căutarea a noi moduri de a înţelege lumea înconjurătoare.
În 1619, se angajează în armata catolică a ducelui de Bavaria în decursul ”Războiului de 30 de ani” (1618-1648). În noaptea dintre 10 şi 11 noiembrie, a avut un faimos ”vis”, în care percepe ”fundamentele unei ştiinţe admirabile”, care se vor constitui în principiile viitoarei sale metode.
Îşi vinde averea, în 1622, pentru a-şi asigura independenţa materială, hotărât fiind să se dedice exclusiv studiului. În 1628, scrie, în limba latină, lucrarea ”Regulile pentru îndrumarea minţii”, rămasă însă neterminată. În acelaşi an, se stabileşte în Olanda, unde va rămâne timp de 20 de ani. În această perioadă va publica cele mai importante tratate ale sale. În 1637, vede lumina tiparului ”Le Discours de la methode” (Discurs asupra metodei). Scrie şi despre optică, astronomie şi geometrie, lucrări care vor trezi interesul unor savanţi ai vremii, precum matematicianul Pierre de Fermat.
O altă lucrarea de referinţă îi apare în 1640, în latină, intitulată ”Meditationes metaphysicae” (Meditaţii metafizice). O ediţie revăzută, ce cuprinde ”Obiecţii şi răspunsuri”, tradusă în franceză, este publicată în 1647. Lucrarea fusese citită şi dezbătută de intelectuali ai vremii precum Pierre Gassendi şi Thomas Hobbes.
Renumele lui Descartes se consolidează odată cu ”Principia philosophiae” (Principiile filosofiei), din 1644, pentru ca în 1649 să publice ”Les Passions de L’ame” (Pasiunile sufletului). În 1649 se deplasează în Suedia, la invitaţia reginei Cristina. Aici contactează o pneumonie care avea să-i fie fatală, Rene Descartes încetând din viaţă la 11 februarie 1650.
Importanţa lui Descartes în filosofie constă în încercarea sa de a întemeia gândirea pe principii a priori, teoretice, spre diferenţă de curentul empirist al vremii. Empirismul este teoria epistemologică potrivit căreia informaţia autentică despre lume trebuie obţinută prin mijloace a posteriori. Altfel spus, empirismul susţine că nimic nu poate fi gândit fără să fi fost mai întâi simţit. În contrast, Descartes a urmărit stabilirea adevărului despre lume pe baza exclusivă a unor principii pur raţionale, precum cele ale matematicii. Simţurile, considera el, ne înşeală de prea multe ori pentru a mai putea avea încredere în ele.
În acest sens, el a abordat un scepticism extrem, punând la îndoială orice afirmaţie despre lumea înconjurătoare care nu îi era de la sine evidentă. Ba chiar a admis posibilitatea existenţei unui geniu rău, un demon, a cărui singură preocupare este să îl înşele pe gânditor. Dar atâta timp cât filosoful gândeşte aceste probleme şi atâta timp cât geniul rău mă înşeală, considera Descartes, se evidenţiază un adevăr evident: eu exist, altfel nu s-ar explica nici existenţa gândirii mele, iar geniul rău nu ar mai avea pe cine să înşele. De aici faimosul citat cartezian: gândesc, deci exist (Cogito, ergo sum).
Plecând de la acest adevăr fundamental şi sigur, filosoful francez ajunge la concluzia că omul este o fiinţă cugetătoare prin excelenţă, căci de existenţa trupului mă pot îndoi, dar nu şi de cea a spiritului, a minţii.
”Sunt un intelect, o judecată”, avea el să scrie, ”ce se îndoieşte, înţelege, afirmă, neagă, voieşte, nu voieşte, totodată imaginează şi simte”. Astfel, filosofia carteziană a dat un nou impuls dualismului, o poziţie discutată în cadrul filosofiei minţii, conform căreia fenomenele mentale sunt non-fizice, ceea ce înseamnă că mintea şi corpul sau mintea şi creierul nu sunt identice.
Rene Descartes este şi autorul unui argument ontologic pentru existenţa lui Dumnezeu, încercând să demonstreze existenţa acestuia plecând de la definiţia sa.
Savantul francez a avut contribuţii inclusiv în matematică şi fizică. Astfel, el a inventat geometria carteziană, numită şi geometrie analitică, a descoperit anumite proprietăţi ale numerelor perfecte, a studiat legile refracţiei reuşind să explice fenomene naturale precum formarea curcubeului şi a emis explicaţii naturaliste a formării sistemului solar. Deşi considerat un gânditor teist, unele dintre lucrările sale au fost adăugate de papa Alexandru al VII-lea în Indexul Cărţilor Interzise. (Text: Agerpres, Foto: cuvintecelebre.ro)
