În urmă cu 37 de ani, în vara anului 1979, era pusă în funcţiune prima instalaţie a rafinăriei Petromidia Năvodari, acum parte a grupului Rompetrol (redenumit KMG International). În prezent, aici se prelucrează peste 40% din ţiţeiul rafinat la nivelul întregii ţări.
Să fii petrolist acum nu mai înseamnă să te plimbi prin rafinărie negru pe faţă de la ţiţei şi cu o grămadă de scule după tine. Chiar dacă parcarea imensă din faţa rafinăriei este plină-ochi, semn că se lucrează „cu motoarele turate”, prin rafinărie e cam pustiu şi rar vezi câte un muncitor care apare şi dispare rapid în păienjenişul de conducte.
„Când veţi face un tur prin rafinărie, n-o să vedeţi nimic, decât nişte conducte şi nişte coloane, dar în ele tot timpul este o activitate continuă”, ne-a avertizat înainte Alexandru Nicolcioiu, fostul şef al rafinăriei, în prezent consilier al directorului general al grupului KazMunaiGaz International pe partea de rafinare şi petrochimie.
Pe Nicolcioiu l-am găsit în biroul său, citind proiectul Strategiei Energetice a României 2016-2030, un document mult aşteptat de cei din energie.
„Ia uitaţi ce scrie aici, la pagina 56, că producţia internă de ţiţei se va înjumătăţi până în 2030. Dar consumul va creşte. Deci importurile vor deveni sursa principală. Aşa că această rafinărie nu se va închide niciodată, pentru că are materia primă asigurată din Kazahstan”.Spune asta cu mândria omului care a lucrat o viaţă întreagă la Petromidia.
Era acolo când a fost pornită prima instalaţie, se întâmpla pe tura lui. Îşi aminteşte că centrala termică ce trebuia să asigure aburul necesar nu fusese încă pornită, aşa că 12 locomotive pe cărbune au fost aliniate şi puse în funcţiune pe calea ferată din rafinărie, pentru a produce aburul.
„Chiar şi acum avem, pe unele prezentări, un moto: „De la locomotive, la DCS (Distributed Control System — n.r.)”. DCS înseamnă, în trei litere, că totul se face doar cu click-ul de mouse.
Acum am înţeles unde sunt petroliştii pe care îi căutam printre instalaţii: sunt în faţa calculatorului. Clădirea care adăposteşte centrul de comandă se află în mijlocul rafinăriei şi este ca un buncăr cu pereţi şi uşi antifoc, pentru ca, în cazul unui incendiu în rafinărie, punctul de comandă să rămână intact.
În camera de unde se conduce totul nu sunt decât câteva calculatoare şi vreo 7-8 oameni, majoritatea tineri. Șeful lor, Vasile Iancu, vizibil mai în vârstă decât restul, are propriul panou de comandă, centralizat.
„Când am venit eu aici, acum 40 de ani, nu era nimic, erau doar dune de nisip. Am văzut crescând toate astea sub ochii mei. Cine îşi imagina că peste 40 de ani o să conducem rafinăria aşa?”, spune arătând cu capul spre computer şi scoţând din buzunar un smartphone.
Dar tinerii aceştia sunt determinaţi să facă treabă?
„Sunt prea determinaţi, cred eu. Vor să urce direct sus, să ardă nişte etape. Dar, ştiţi vorba aia: dacă urci dealul în fugă, pe la jumatea lui nu te mai ţin picioarele…”, mai spune el.
Unul dintre cei cu avânt ne arată pe ecran ce se întâmplă practic într-o instalaţie. Dincolo de limbajul tehnic care poate fi înţeles doar dacă ai noţiuni avansate de chimie, principiul producţiei de benzină şi motorină seamănă cu cel al cazanului de ţuică. Ţiţeiul este încălzit la temperaturi de peste 300 de grade, iar compoziţia sa se separă în mai multe produse, care se ridică sau se depun în funcţie de caracteristicile chimice.
Înainte de era digitală, o angajată mergea în fiecare dimineaţă cu un caiet în fiecare instalaţie, avea un tabel şi trebuia să noteze conţinutul de benzen, temperatura, presiunea, randamentul, cantitatea, date care erau interpretate apoi de directorul general.
„Ea pleca la ora 7:00 dimineaţa prin instalaţii să adune aceste date şi la ora 8:30 mi le punea pe birou, iar eu începeam să mă uit. Trebuia să colectezi informaţiile, să le aduni. Acum trebuie să ştii doar unde să te uiţi, că ai toate informaţiile”, mai arată Alexandru Nicolcioiu.
Tot el spune că nu mai sunt vremurile în care petrolul curgea peste tot, canalizările erau pline de produse, iar omul când verifica o anumită coloană trebuia să dea drumul la scurgeri sau dădea cu cârligul în vas să vadă dacă este plin sau gol.
„Acum în rafinărie nu se lucrează cu barosul, ci cu informaţia”, întăreşte şi Liviu Grigore, directorul general adjunct. Și el este printre veterani, lucrează în rafinărie de 35 de ani.
„Nu mă plictisesc niciodată”, spune el. „Când am venit aici, în ’81, împreună cu un prieten, am cam dat cu banul, dar iată că ne-a ieşit”. Şi prietenul? „Și lui i-a ieşit. E tot aici”.
Pe platformă încă mai lucrează aproape 100 de oameni dintre cei care au fost martorii „genezei”, în 1979. Mulţi dintre ei şi-au cunoscut soţiile tot aici, alţii au venit cu familia din zone cu tradiţie în industria petrolului şi au primit, drept beneficii, angajarea soţiei, un apartament şi butelie, lucru extrem de valoros în era comunistă, în condiţiile în care judeţul Constanţa nu era racordat la reţeaua de gaze. În anul 1990, pe platformă erau 600 de familii.
Petromidia este una dintre cele trei rafinării din România care produc carburanţi şi care mai funcţionează astăzi, dintr-un total de 10 rafinării care funcţionau în 1989 (11 — dacă includem şi fabrica de uleiuri de la Braşov). Acestea erau baza întregii industrii. Concepţia economică în perioada comunistă era strictă: să nu depindem de importuri şi să producem totul în ţară. Pornind de aici, petrolul juca un rol crucial, era pilonul pe care se baza întreaga economie: agricultură, textile, îngrăşăminte, industria chimică, mase plastice, lacuri, vopseluri, uleiuri, cauciuc, fire şi fibre sintetice.
Fiecare rafinărie avea rolul său, procesa tipuri diferite de produse în funcţie de potenţialul zonei. Ceauşescu a luat decizia de a construi rafinăria Petromidia la Marea Neagră pentru că viitoarea unitate urma să rafineze ţiţei adus din import pe cale maritimă, în special din zona Iranului. În plus, amplasamentul nu trebuia scos din circuitul agricol. Aici erau numai stuf, lac, nisip şi mare, iar 37 de hectare din cele 470 ale platformei au fost recuperate din mare prin lucrări de îndiguire.
„Este greu de arătat ceva în această cameră care nu are legătură cu ţiţeiul”, mai spune Nicolcioiu. Pe lângă benzină şi motorină, petrolul este materia primă pentru o multitudine de produse. Ar însemna să ne închipuim o lume fără maşini, fără avioane, fără construcţii, fără tot ce este din plastic sau din produse sintetice.
Cornel Cotorogea, coordonator procese şi inginerie în Rompetrol Rafinare, este tare mândru de expoziţia pe care a amenajat-o cu tot felul de produse provenite din secţia de petrochimie: de la folia de plastic pentru învelit pâinea, la sacoşe de rafie, butoaie de varză murată, pahare de unică folosinţă şi ambalaje de iaurt, lapte şi îngheţată. Cu o mustaţă stufoasă, poate fi oprit cu greu dacă a început să vorbească.
„Petromidia este singura rafinărie din ţară unde mai funcţionează instalaţii de petrochimie, de polietilenă şi polipropilenă. Ele sunt de importanţă strategică. Au supravieţuit pe de o parte datorită ambiţiei lui Patriciu, iar, pe de altă parte, pentru că ne-am diversificat şi producem sorturi cât mai variate, pentru tot felul de utilizări”, spune el, arătând spre expoziţie. „Altfel vin produse din import şi ne scot de pe piaţă”.
Aceasta este fraza care caracterizează, de altfel, cam tot ce s-a întâmplat cu sectorul de rafinare şi petrochimie al României în ultimii 25 de ani. În lipsa unei viziuni integrate, rafinăriile s-au închis rând pe rând, trăgând după ele şi sectoarele cărora le furnizau materii prime. Aşa s-a prăbuşit, ca la un joc de domino, aproape toată industria ţării, deschizând calea produselor din import.(Text si foto: Agerpres)
