E o gospodină desăvârşită, pasionată să descopere lucruri noi, dar extrem de îndârjită atunci când este vorba de păstrarea reţelelor vechi. Doamna Cornelia a copilărit în satul Totoi, din judeţul Alba, iar mama sa avea un adevărat ritual al pâinii făcute la cuptor pentru că, în acea zi, copiii aveau partea lor de bucurie.
Mama le pregătea din aluatul „de pită” plăcinte delicioase, umplute cu ceapă, cartofi, varză călită sau lictar – magiunul pe care îl cunoaştem astăzi. Se numesc pupuri, sunt uşor de făcut, extrem de bune, sănătoase, potrivite chiar şi pentru zilele de post.
„Le pregătesc şi eu atunci când timpul îmi permite, iar gustul şi aroma lor îmi trezesc şi acum nostalgii. Mă duc cu gândul la satul copilăriei mele, acolo unde mama le făcea după obiceiul moştenit de la bunica. Şi cum în fiecare zi de sâmbătă făcea pită, care trebuia să ne ajungă o săptămână, ritualul începea de vineri seara, când cobora din pod făina făcută din grâul „ca aurul”, cum spunea ea. Într-un colţ al camerei, pe un suport special, aşeza troaca de pâine, cioplită dintr-un trunchi de copac de mocanii din Munţii Apuseni. Aşa începea cernutul făinii din care trebuiau să iasă cel puţin şapte pâini şi… pupurile noastre, ale copiilor care roiam în jurul ei atunci când făcea pâine în cuptor”, îşi aduce aminte, cu emoţie, gazda mea.
Din pivniţă era adusă o bucată din aluatul de pâine făcut în urmă cu o săptămână şi păstrat într-o oală de pământ, acoperit cu grijă de o pânză albă. Diluat cu apă călduţă şi aşezat în mijlocul făinii cernute, alături de o bucată de drojdie, gospodina aştepta să treacă noaptea. Se trezea sâmbătă dimineaţa la cinci, punea la încălzit „apa de pită” şi apoi frământa aluatul, până când acesta se desprindea de troacă şi făcea mici bule de aer. Acela era momentul pentru a fi lăsat la dospit.
Nu avea însă vreo clipă de răgaz, pentru că trebuia „ars” cuptorul de pâine. În interiorul acestuia se făcea un foc din lemne, până când din vatra cuptorului ieşeau scântei, iar bolta prindea o culoare albicioasă. Atunci mama Corneliei se apuca „să rupă pita”. Pregătea şapte bucăţi de aluat, iar cea de-a opta, ultima, era împărţită în boţuri mai mici, special pentru plăcintele pe care le aşteptau copii.
„Pupurile erau deliciul zilelor de sâmbătă şi le aşteptam cu nerăbdare. Erau umplute în funcţie de anotimp. Umplutura se făcea de seara, iar dacă era primăvară mama culegea din grădină frunze de lobodă albă şi roşie, pe care le spăla, le călea cu ceapă verde şi adăuga mărar. După ce le condimenta, presăra puţină brânză şi spărgea un ou, deasupra. Dacă e post, renunţăm la ouă şi la brânză, dar gustul rămâne unul special. Există şi alte reţete de umplutură: din cartofi şi ceapă, brânză, varză călită, lictar (magiun). Spre sfârşitul verii şi toamna, puteau fi umplute cu prune coapte sau cu mere dulci”, ne spune doamna Cornelia.
Şi în timp ce gândurile îi zboară spre zilele copilăriei, mâinile sale nu au odihnă pentru că s-a decis să ne pregătească „pupuri ca la Totoi”. Ia o bucată de aluat, îl întinde în foaie subţire pe masa din bucătărie şi apoi aşează umplutura în mijloc.
La îndemână îi sunt cartofii pregătiţi cu ceapă şi brânză, uşor picanţi, ceapa călită amestecată cu puţin piper şi ou, şi dulceaţa de prune făcută fără zahăr şi conservanţi. În mijlocul foii de aluat pune umplutură din belşug, iar apoi o împătureşte în patru, ca pe un plic. Aşează apoi plăcintele într-o tavă, fără niciun fel de grăsime, şi le dă la cuptorul aragazului.
După un sfert de oră plăcintele sunt aproape gata. Din cuptor răzbate un miros atât de frumos, încât mai că îţi vine să te întorci în timp, să vezi şi să simţi bucuria pâinii făcute în cuptor, aşezată frumos pe foi de varză crudă, ca să nu se ardă. La fel ca mama ei, doamna Cornelia ia o bucăţică de slănină şi, fără să-i pese că sunt fierbinţi, unge repede pupurile pe deasupra şi le acoperă cu un prosop ţesut din in.
„Nu ies chiar ca în cuptorul de pâine, dar sper să vă placă. Acasă, la Totoi, pupurile erau primele puse la copt în cuptorul de pâine. După zece minute creşteau frumos, se rumeneau şi erau numai bune de mâncat. Scoase din cuptor, mama le ungea cu o bucată de slănină afumată şi apoi le acoperea cu un prosop din pânză. Trebuiau să se răcească, iar mama ne spunea, copiilor, că pupurile «merg la Dumnezeu», pentru a ne mai potoli din faţa cuptorului. Cum aroma lor nu ne dădea pace, întrebam din minut în minut dacă «nu s-or dus odată la Dumnezeu», că după aceea trebuia să şi vină înapoi, însă mama îşi vedea liniştită de treabă”, spune femeia.
Abia după ce aşeza pâinea în cuptor, femeia îşi revărsa bunătatea spre copii. Şi cum putea să-i cucerească altfel, decât cu un pup cu aromă şi gust Dumnezeiesc. (Text si foto: Agerpres)
