La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată de către domnitorul Carol I (1866-1881; rege al României 1881-1914) Constituţia României, prima Constituţie internă românească, întemeiată pe principii democratice moderne.
Constituţia din 1866 reprezintă unul din actele fundamentale de edificare a României moderne. Noua lege fundamentală a României (în Constituţie ţara era numită pentru prima dată astfel în mod oficial), prefigura prin prevederile sale independenţa absolută a statului. Constituţia proclama o serie de principii esenţiale: principiul suveranităţii naţionale, principiul separării puterilor în stat, principiul responsabilităţii ministeriale, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, guvernare reprezentativă.
La 17 iunie 1866, Adunarea Constituantă, aleasă în aprilie 1866, a început dezbaterile asupra proiectului de Constituţie. Sursa de inspiraţie a constituit-o Constituţia belgiană din 1831, considerată în epocă drept cea mai liberală din Europa. Proiectul avea să fie modificat, iar la 29 iunie Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituţie în unanimitate. Constituţia de la 1866 a fost adoptată prin acordul dintre Adunarea legiuitoare şi principele Carol I, iar forma finală, promulgată la 1/13 iulie de către acesta, reprezenta un compromis între forţele politice interne. Astfel, spre exemplu, proiectul iniţial prevedea dreptul de vot pentru toţi românii peste 21 de ani, un Parlament unicameral, alegerea magistraţilor şi inamovibilitatea lor, dar aceste dorinţe liberal-radicale nu s-au mai regăsit în textul final.
Constituţia de la 1866 a fost prima Constituţie internă românească, promulgată de domnitor fără aprobarea puterilor garante şi fără a ţine seama de puterea suzerană – Imperiul Otoman. Anterior, legea fundamentală fusese Convenţia de la Paris, din 1858, stabilită la Conferinţa de la Paris a Puterilor garante, din acelaşi an, care stabilea principiile de organizare internă şi statutul internaţional al Principatelor Române. Convenţia de la Paris a rămas în vigoare până în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a prezentat ”Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, în fapt o nouă Constituţie a ţării. Cu mai multe modificări, aduse în anii 1879, 1884, 1917, Constituţia de la 1866 avea să rămână în vigoare până în 1923.
Publicată în ”Monitorul Oficial” nr. 142 din 1 iulie 1866, Constituţia era structurată pe 8 titluri şi 133 de articole. Conform Constituţiei, România este o monarhie constituţională şi ereditară. Şeful statului era domnul, ale cărui prerogative erau foarte largi şi care era învestit cu dreptul de veto absolut. Şeful statului exercita puterea legislativă împreună cu Reprezentanţa naţională, iar puterea executivă – împreună cu Consiliul de miniştri.
Titlul I consacra dreptul ţării de a purta numele de România şi afirma principiul unităţii statului naţional: ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România” (art. 1).
Titlul al II-lea, ”Despre drepturile Românilor”, cuprindea 26 de articole prin care se garantau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: libertatea individuală (art. 13), a presei (art. 24), a învăţământului (art. 23), a întrunirilor (art. 26) şi a ”consciinţei” (art. 21), egalitatea în faţa legii, desfiinţarea privilegiilor, scutirilor şi monopolurilor de clasă (art.12), inviolabilitatea domiciliului (art. 15), inviolabilitatea proprietăţii (art. 19), inviolabilitatea corespondenţei (art. 25), dreptul la azil politic.
Titlul al III-lea reglementa organizarea statului, având la bază principiul separării puterilor în stat – legislativă (Parlamentul bicameral şi domnitorul), executivă (Consiliul de miniştri şi domnitorul), judecătorească (exercitată de curţi şi tribunale, instanţa cea mai înaltă fiind Curtea de Casaţie).
”Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă” se arăta în art. 13. Puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentaţiunea naţională (Senat şi Adunarea Deputaţilor). Nicio lege nu poate fi sancţionată de domn decât după ce va fi discutată şi votată liber de majoritatea ambelor adunări , se arăta în art. 32.
Adunarea Deputaţilor era aleasă pentru patru ani, iar Senatul – pentru opt ani. Printre prerogativele Adunării Deputaţilor se numărau dreptul de autoconducere, dreptul de răspuns la Mesajul tronului, dreptul de legiferare, dreptul de interpelare, votarea bugetului.
Constituţia de la 1866 stabilea votul cenzitar. Pentru alegerea deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii, după avere şi categorii sociale. Eligibilitatea în Adunarea Deputaţilor era condiţionată de calitatea de român, de deplinătatea drepturilor civile şi politice, de vârstă – minimum 25 de ani. Pentru alegerea senatorilor, se constituiau în fiecare judeţ câte două colegii electorale, care desemnau fiecare câte un reprezentant. Pentru a fi senator era necesar să ai minimum 40 de ani şi un venit de 800 de galbeni.
Articolul 82 consacra principiul eredităţii, conform căruia puteau moşteni tronul numai descendenţii pe linie masculină.
”Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtore directă şi legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxa a răsăritului”, se arăta în acest articol.
Principalele atribuţii ale domnului erau numirea şi revocarea miniştrilor, sancţionarea şi promulgarea legilor, dreptul de amnistie în materie politică, numirea şi confirmarea în toate funcţiile, conducerea armatei, conferirea gradelor militare, dreptul de a bate monedă, de a conferi decoraţii, dreptul de a se adresa camerelor reunite la deschiderea sesiunii parlamentare, dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii. Principele se bucura, totodată, de două privilegii: irevocabilitate şi inviolabilitate. Fiecare act al domnului trebuia contrasemnat de un ministru, miniştrii fiind direct responsabili pentru actele de guvernământ.
Titlul al V-lea, ”Despre puterea armată”, statua obligativitatea efectuării serviciului militar. Statul nu putea apela la serviciul unor trupe străine, şi nici nu putea permite ocuparea teritoriului sau tranzitul de trupe decât în virtutea unei legi speciale.
Nicio modificare a Constituţiei nu se putea face fără a întruni consimţământul a cel puţin două treimi din membrii celor două Camere. Prin ”Dispoziţiunile tranzitorii şi suplimentare”, Constituţia de la 1866 deschidea calea unor noi reforme. Se reafirma necesitatea unor legi speciale în domeniile descentralizării administrative, responsabilităţii ministeriale, regimului pensiilor, dezvoltării căilor de comunicaţie, exploatării minelor şi pădurilor, organizării armatei şi justiţiei militare.
Constituţia de la 1866 a fost abrogată implicit la data de 28 martie 1923, când a intrat în vigoare Constituţia din 1923. (Text: Agerpres, Foto: familiaregala.ro)
