Într-o lume în care oamenii par să-şi găsească tot mai anevoios acea jumătate alături de care se trece dincolo de iubire, iar fericirea este doar mimată pentru că aşa dă bine la televizor într-un anumit moment, la Opera Naţională Română din Timişoara (ONRT) soţii Cristina şi Octavian Vlaicu sunt unica familie de solişti vocali din Banat şi una dintre foarte puţinele din ţară.
Fericirea celor doi soţi, Cristina şi Octavian Vlaicu, am descoperit-o în timpul musicalului ”My Fair Lady”, pentru că îşi jucau propriile roluri din viaţă.
”Dintre spectacolele în care formez un cuplu de scenă alături de soţul meu, într-adevăr iubesc cel mai mult musicalul ‘My Fair Lady”, în care interpretez rolul Elizei Doolittle. Este singurul rol în care realmente ne deschidem uşa ‘căsniciei noastre’, iar publicul este invitat în cel mai confortabil fotoliu”, povesteşte Cristina Vlaicu, soprană de coloratură. Soţul — basul Octavian Vlaicu îl interpretează în acest spectacol pe Dr. Higgins.
Când vorbim despre familie în lumea artistică de pretutindeni, gândul ne duce spre acele legende care s-au ţesut despre viaţa de noapte şi nestatornicia lor, iar conceptul tradiţional de familie se rezumă la relaţii în pericol să se topească sub prima rază de lumină a adevărului.
Dar cei doi solişti timişoreni ne spun că atunci pasiunea clipei este dominată de înţelepciunea trainică, familia dăinuie, iar activitatea de la serviciu continuă şi acasă, într-un limbaj comun. Deşi recunosc că după un spectacol în care dau totul, adrenalina se potoleşte greu şi apoi încă alte ceasuri bune din noapte subiectele discuţiei rămân tot cele legate de spectacol.
”Ajungem acasă după fiecare spectacol, când suntem amândoi în spectacol, ‘preluăm’ fetiţa de la cine are grijă de ea, o culcăm ‘cu forţa’ şi apoi ne retragem în sufragerie şi începem analiza: ‘acolo poate nu trebuia aşa, acolo trebuia aşa’. Noi lucrăm şi acasă foarte mult timp împreună. El lucrează cu mine, eu nu am ce să-i spun. Ne ajutăm unul pe altul, pentru că el priveşte situaţia din punctul lui de vedere. Să nu fiţi lângă noi când ne contrazicem. Eu spun ‘dar de ce, pentru că eu aşa simţit aici’ şi el zice ‘dar nu-i bine, altfel e logic’. El este foarte riguros”, spune Cristina Vlaicu.
Soţul Octavian Vlaicu mărturiseşte cu multă modestie că nu este perfect, dar stricteţea pe scenă este lege şi în niciun caz nu se permit glume în timpul spectacolului, pentru că partenerul de rol se poate dezechilibra şi s-ar aduce grave daune reprezentaţiei. Iar în spectacolul liric mai este şi orchestra, care nu poate rata nicio clipă. Singurul spectacol în care-şi permite câte o glumiţă de bun simţ este în rolul directorului ”veselei puşcării” din opereta ”Liliacul”, de Revelion.
”Trebuie respectată cu stricteţe repetiţia. De exemplu, la operetă, textul spus trebuie să se spună într-un anumit fel. Chiar dacă unul simte să spună ceva, important este să vezi tabloul în perspectivă, complet, şi de aceea trebuie să spunem o anumită replică sau să nu o încărcăm prea mult sau prea puţin, pentru că trebuie dozat până ajunge la punctul culminant. După un spectacol, inerţia rămâne, energiile, adrenalina trec după câteva ore şi e foarte bine că putem discuta unul cu celălalt şi acasă, pentru că avem acelaşi limbaj. Descărcarea este mai uşoară în doi, făcând aceeaşi meserie. Noaptea de după spectacol nu poţi dormi liniştit’‘, afirmă Octavian Vlaicu.
Cei doi artişti trăiesc cu sinceritate şi în viaţa cotidiană, şi pe scenă, pentru că, spun ei, rolurile întruchipează oameni care au trăit, care au avut sentimente, fericiri, tristeţi, dureri, iar pe scenă totul se amplifică dozat, pentru a atinge efectul scontat.
”Fără sinceritate, fără a te expune extraordinar, fără a-ţi deschide pieptul şi a-ţi expune sufletul, ai valoare doar ca executant al unor note muzicale. Fără sinceritate nu poţi ajunge artist în adevăratul sens al cuvântului. Să fii cumplit de sincer cu tine şi să ai curajul să-şi expui această sinceritate tuturor. Când poţi să fii sincer până la sânge, frazele curg’‘, spun soţii Vlaicu.
Trăind într-o lume a decorurilor şi a măştilor, dar şi pentru că au şansa imposibilă pentru alţii, de a fi mereu ”altcineva”, cei doi consideră că au fost preferaţii destinului care a jucat întotdeauna rolul nevăzut în viaţa lor, astfel că îl respectă.
”Lumea noastră este foarte frumoasă, pentru că avem mobilitatea de a fi în permanenţă altcineva”, spune Cristina Vlaicu, completată de soţ: ”Este o lume fantastic de frumoasă şi numai cei care sunt artişti cred că pot să înţeleagă că noi trăim o viaţă foarte frumoasă, plină şi colorată”.
Desigur, dincolo de scenă este viaţa ”pământeană”, cu bucurii, cu situaţii ce par greu de depăşit, cu lumea interioară a lor, fiecare şi împreună, dominată de iernile copilăriei sau ale studenţiei, când tradiţiile se păstrau, mai ales în Apusenii Ardealului, unde Cristina a avut parte de o adevărată dumbravă minunată la bunici.
”Reţin jocurile noastre. În vacanţe mergeam la bunici, la munte, iar iarna simţeam ceea ce nu am simţit niciodată la bloc. Să stai în casă, la căldura sobei şi să priveşti zăpada de afară. Este o antiteză fantastică. În Munţii Apuseni, întotdeauna iernile erau ierni. Bunicii au un spaţiu fantastic, casele la munte sunt risipite şi au locul din preajmă foarte mare, în spatele casei este un râu. O dumbravă minunată’‘, îşi aminteşte Cristina.
Şi Octavian, născut la poarta iernii, pe 1 decembrie, este îndrăgostit de zăpadă şi de tot ceea ce împodobeşte hibernalul. Iar când romanţa rusească picură cu fiecare fulg de nea sentimente, amintirea devine puternică.
”Eram la Chişinău (la acel Conservator a absolvit anul I n.red.), într-o iarnă, şi m-am dus cu prietenul meu bun Doru Niţă, directorul Teatrului din Galaţi, care era tot student acolo, în vizită la nişte fete. Băusem nişte vin, am cinat şi apoi am plecat spre căminul Conservatorului, spre miezul nopţii. Ningea şi era ceva ireal. Şi ne-am apucat să cântăm în ruseşte o romanţă rusească, ce nu se aseamănă cu nimic altceva. Este un cântec de dragoste, despre acel căruţaş care conduce troica şi căruia îi spui ”lasă să meargă uşor, pentru că nu am unde să mă duc, pe mine nu are cine să mă iubească”. Şi ningea cu fulgi imenşi, toate casele Chişinăului erau ninse, ca într-o poveste”, spune Octavian.
Amintirea comună este legată de venirea fetiţei împreună cu proaspăta mămică acasă, de la maternitate, unde tăticul pregătise absolut totul. Acea firavă sămânţă a menţinerii universului, rod al dragostei lor, le-a schimbat radical ”fiecare celulă”.
Cu toate acestea, fetiţa de 5 ani nu este menajată, ci ”lucrează” cinci zile pe săptămână, după grădiniţa de la stat, cu program prelungit, părinţii o iau după un orar prestabilit şi o duc la gimnastică, balet şi înot. Iar când ajunge acasă, creează mici roluri pentru păpuşile din colecţie şi din lumea jocului trece în lumea viselor aduse de moş Ene. Părinţii spun că nu o vor obliga să facă o anume meserie, ci îi deschid paleta largă cu oferte din care, asemeni unei bijuterii, va fi aleasă viitoarea ”brăţară de aur”.
Unitatea familiei de artişti Cristina şi Octavian Vlaicu este bazată pe multă comunicare, empatie, respect şi sinceritate. A fost o dragoste la prima vedere. De aceea, ambii îi sfătuiesc pe tineri ca atunci când simt că au întâlnit dragostea adevărată, să facă pasul, să se căsătorească şi să nu aştepte venirea pe lume a copiilor când vor ajunge să aibă tot confortul material, pentru că ar putea fi prea târziu.
‘‘Despre Cristina auzisem că este o soprană de coloratură, simpatică şi care ar avea şanse să facă această meserie. Am văzut-o la un moment dat, la un concert sau pe un DVD, şi prima dată când m-am întâlnit cu ea pe holurile Operei, m-a lovit un flash — asta va fi soţia mea. Eu am primit educaţia aceasta din familie, dacă te-ai căsătorit, să rămâi, pentru că de îndrăgostit poţi să te îndrăgosteşti de mai multe ori. Probabil că cei care se despart la un anumit moment consumă nişte lucruri atât de mult, încât devine un spaţiu extrem de gol şi de rece între cei doi”, spune Octavian.
Pentru Cristina a contat în prima fază comportamentul lui, care a coborât din ”lumea zeilor de pe scenă” alături de ea.
”Eu am refuzat categoric. Îl apreciam, veneam la Operă ca spectator, se purta cu fineţe. Pentru el aveam acea senzaţie ciudată, ştiam că era apreciat de partea feminină mai mult. În 2009, când eu am debutat la ONRT, în rolul Rosinei din ”Bărbierul din Sevilla”, îl aveam partener de scenă, nu de rol, el era Basilio şi atunci am început să-l cunosc, am început să-l percep că e om, nu e zeu, că mă pot apropia de el şi treptat ne-am apropiat. După câteva luni ne-am logodit şi în 2010 ne-am căsătorit şi a venit şi copilul’‘. El a debutat la Timişoara în 1993, a urmat un drum pe la Opera din Bucureşti, dar a revenit la ONRT unde este angajat din 1997 ca solist, iar ”privighetoarea de coloratură” a scenei timişorene a fost angajată la Operă ca solistă din 2014, după o îndelungă colaborare.
În casa familiei Vlaicu miroase bine, a mâncare gătită întotdeauna de artistă, pentru prânz, şi de soţ, la cină, pastele fiind favoritele. Mănâncă în oraş doar când sunt mult prea ocupaţi.
”Când el găteşte, este un moment de relaxare în familie. Masa principală eu o gătesc, dar seara, dânsul. El tot timpul cântă, e foarte relaxat şi este un moment foarte relaxant. Noi, pe lângă el, mai cu o glumiţă”, spune Cristina, în timp ce Octavian susţine că găteşte ”bine, rapid, foarte curat, nu las nicio pată. Sunt profesionist”.
Totodată, pentru Cristina şi Octavian Vlaicu, şi scena este o sărbătoare, de aceea se simt confortabil când au spectacole duminicile sau de Revelion, întrucât, susţin cei doi, fără ”Liliacul” de Johann Strauss pe scena Operei Române din Timişoara parcă nu este un Revelion adevărat. (Text: Agerpres, Foto: facebook.com/ Octavian si Cristina Vlaicu, Video: youtube.com)
