La cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Văii Mureşului, care se desfăşoară în acest sfârşit de săptămână la Răstoliţa, casa alegorică a comunei Suseni expune un episod cutremurător din Primul Război Mondial, în care cele patru vase mari din ceramică neagră în suluri de lut, realizate într-o tehnică unică în România, joacă rolul principal.
Cele patru vase mari din ceramică neagră în suluri de lut, care s-au confecţionat din epoca dacică până în perioada comunistă pe Valea Mureşului Superior, exclusiv în localităţile Deda, Morăreni şi Pietriş, prezintă traumele prin care a trecut populaţia românească a satului Lueriu în timpul Primului Război Mondial.
Mihai Oprea, pensionar din Lueriu, ne-a spus că aceste vase, aflate într-o stare de conservare extrem de bună, au fost descoperite din întâmplare de tatăl său, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul muncilor agricole.
„Am găsit vasele în zona satului Lueriu, săpând pentru diverse munci în agricultură, cu hârleţul. Țin minte că aveam 8-10 ani când tata le-a găsit şi atunci mi-a spus că bătrânii povesteau că vasele au fost îngropate în Primul Război Mondial, când românii au fost alungaţi de aici şi a trebuit să fugă. Erau unele pe care le-am putut scoate întregi, dar altele, cele mai multe, au rămas în pământ, sparte, ciobite. Românii noştri au fost alungaţi prin păduri, prin munţi, pe unde au putut să se ascundă, altfel erau masacraţi. Înainte de a fugi au astupat vasele în pământ. Bătrânii spuneau că s-ar putea ca şi bombele să fi contribuit la îngroparea vaselor, pentru că nu erau foarte adânc îngropate. În sat au revenit foarte puţini dintre cei alungaţi şi de aceea povestea vaselor îngropate a fost uitată până în momentul în care acestea au ieşit din nou la suprafaţă. Avem un mic muzeu în care vasele şi toate obiectele valoroase, cum sunt şi bâtele dacice, sunt depuse pentru a fi păstrate. Acum le-am scos pentru festival”, a spus Mihai Oprea.
Acesta a precizat că dintre toate vasele descoperite, tatăl său a păstrat o oală ca amintire, când a fost chemat pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial, fiindcă îşi dorea ca prin acest vas familia să îşi amintească de el, dacă i se întâmpla ceva.
Oprea a spus că este posibil ca cei care au îngropat vasele să spere în acel moment că se vor reîntoarce în sat pentru a-şi relua viaţa, iar gestul lor nu trăda altceva decât faptul că doreau să conserve câte ceva din puţinul pe care îl aveau. Mulţi însă nu s-au mai întors niciodată, iar povestea lor a rămas uitată şi din acest motiv este posibil ca astfel de comori să fie îngropate şi în acest moment, fără ca cineva să ştie unde anume.
Ceramica neagră în suluri de lut, pe lângă faptul că este unicat, este şi extrem de valoroasă atât ca tipologie, cât şi ca tehnică arhaică de execuţie, cu similitudini în epoca dacică. Piese asemănătoare cu cele de la Lueriu există în colecţiile Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Târgu Mureş şi la Muzeul de Etnografie din Reghin.
Ceramica în suluri de lut este deosebită în sensul că, spre deosebire de cea realizată la roată, aceasta era executată fie la roata înceată, fie la masa de lutărit, iar din acest motiv are un aspect rudimentar.
„Tehnica se practica în Pietriş, Morăreni şi Deda. Ultimii olari au practicat meşteşugul prin anii ’60 până în ’65. Din păcate s-a pierdut, dar Aurel Filimon (întemeietorul Muzeului din Târgu Mureş, n.r.) a avut grijă, din timp, să colecţioneze piese, în vremea când fonda muzeul din Târgu Mureş, în anii ’20—’30. Cea mai importantă parte din colecţie s-a constituit, astfel, din timpul lui. O parte a ajuns la Muzeul Etnografic din Reghin. Tehnologia constă în faptul că se realizează benzi din lut, care sunt fixate pe această masa înceată. Încet-încet benzile sunt ridicate dând forma vasului, de exemplu tronconică, iar apoi fâşiile se unesc între ele de către olar şi se dă un mic finisaj. Ceramica aceasta era, în primul rând, de uz gospodăresc, nu era decorativă, dar era foarte solicitată pentru că ea conserva foarte bine alimentele, pentru că erau şi vase pentru gătit, dar erau şi vase pentru conservat, pentru păstrat alimentele„, a declarat Dorel Marc, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului de Etnografie din Târgu Mureş.
Această tehnică era practicată încă de pe vremea dacilor — potrivit descoperirilor arheologice din Țara Haţegului, unde s-au găsit doar fragmente de ceramică — şi s-a pierdut în anii 60, când olarii de pe Valea Mureşului Superior au fost consideraţi chiaburi şi au fost nevoiţi să îşi închidă atelierele.
În aceste condiţii, la Muzeul de Etnografie din Târgu Mureş şi la cel din Reghin vasele au devenit obiecte de colecţie cu o valoare deosebită, la Târgu Mureş existând 200 de oale, străchini, vase tripodice şi vase de păstrare a alimentelor.
„Faptul că aceste vase s-au făcut doar aici ţine de calitatea lutului, pentru că şi argila aceasta se deosebeşte dintr-un loc în altul şi proprietăţile acestea sunt necesare pentru a putea face liantul, legătura la o astfel de tehnică a ceramicii în benzi de lut, pe care apoi olarul le lipeşte între ele. Alt lut nu permite, prin compoziţia sa, să se poată realiza în forma aceasta vasul, sub formă de benzi sau panglici unite. Este de cercetat împreună cu arheologii totuşi, de ce în acest areal? Pentru că dacă stăm şi ne gândim departe este şi Scaunul Domnului, cetatea dacică semnalată acolo. S-ar putea să aibă o legătură, cu unele întreruperi de-a lungul timpului. Este ciudat cum aceste arhetipuri se transmit, după sute de ani sau chiar milenii, în acelaşi areal. Ar trebui cercetat împreună cu arheologii, interdisciplinar, să continuăm săpăturile arheologice, să vedem dacă se găsesc şi în acel areal fragmente de ceramică de acest tip”, a susţinut cercetătorul Dorel Marc.
Vasele din ceramică neagră în suluri de lut au o formă rudimentară, au pereţii groşi, au între 2 şi 5 kilograme şi sunt extrem de rezistente — spre deosebire de cele confecţionate pe roata cu viteză mai mare, pe care se pot realiza vase cu pereţii mai subţiri, mai uşoare dar mai puţin rezistente — şi sunt 100% ecologice.
Ceramica neagră în suluri de lut nu reprezintă singura comoară descoperită pe raza comunei Suseni — care cuprinde satele Suseni şi Lueriu — aici fiind descoperită, în anul 1924, o comoară unică în lume, Fibula de la Suseni. Aceasta este unică în lume atât prin frumuseţea, cât şi prin modul de păstrare, şi oricâte cercetări s-au făcut pe marginea acestui misterios accesoriu vestimentar, nu a mai fost găsită nicăieri o piesă identică.
Fibula de la Suseni, o fibulă de tip passementerie, adică cu spirale, cu scut şi cu pandantive, a fost descoperită din întâmplare în 1924 pe prima terasă a râului Mureş, pe partea dreaptă a râului, în apropierea comunei Suseni, la Fabrica de Cărămizi, într-un vas ceramic, alături de alte obiecte din bronz, în majoritate fragmente. Frapant la această remarcabilă descoperire a fost faptul că deşi celelalte obiecte de bronz din vas erau afectate de trecerea timpului, Fibula de la Suseni era întreagă şi într-o stare foarte bună.
Întrucât nicăieri în lume nu a mai fost descoperită o astfel de piesă, oamenii de ştiinţă au numit Fibula de la Suseni fibulă de tip passementerie varianta Suseni, neputând-o clasifica în niciunul dintre cele trei tipuri de passementerie existente până în acel moment. Unicitatea ei e dată de formă, Fibula de la Suseni este una de tip passementerie varianta Suseni, în condiţiile în care în lume tipurile de passementerie sunt numerotate cu A, B şi C.
Fibula a fost descoperită din întâmplare, într-un vas de lut, care conţinea foarte multe piese de bronz, în jur de 100 de piese, printre care toporaşe de bronz, fragmente de săbii sau de lame de săbii, brăţări de bronz, fragmente de fibule.
Acum obiectul se află în colecţia Muzeului Judeţean Mureş, este cea mai importantă piesă, are 22-23 centimetri lungime şi are o greutate de peste 300 de grame, este atribuită Epocii Bronzului sau sfârşitului Epocii Bronzului sau, în termeni ştiinţifici, este atribuită Hallstatt-ului timpuriu sau Hallstatt-ul A, adică prima Epocă a Fierului. ( Text si foto: Agerpres)
