Pablo Picasso, unul dintre cei mai influenţi artişti ai secolului XX

citat-pablo-picasso

Pictorul, sculptorul, artistul ceramic şi scenograful spaniol, Pablo Picasso, fondatorul cubismului, unul dintre cei mai influenţi artişti ai secolului XX, s-a născut la 25 octombrie 1881, la Malaga, Spania.

Fiul lui Jose Ruiz Blasco, profesor de desen, şi al Mariei Picasso Lopez, Pablo a purtat numele tatălui său până în 1901. După acest an, pictorul îşi semnează lucrările cu numele de familie al mamei (Picasso), manifestând o preferinţă pentru acesta.

Picasso începe să picteze de la o vârstă fragedă, realizând primele sale tablouri încă de la opt ani. În 1895 îşi începe studiile la Școala de Arte Frumoase din Barcelona, urmând apoi Academia de Artă Regală San Fernando din Madrid (1897-1898).

Îşi expune pentru prima dată lucrările, la 19 ani, în localul „La patru pisici” din Barcelona (febr. 1900): „Ultimele momente”, „Portertul lui Carles Casagemas”. În următorii ani călătoreşte în Franţa şi Spania, fiind influenţat de Auguste Renoir şi Claude Monet.

pablo-picasso-01

Denumirea de perioadă albastră din opera sa (1901-1903) îşi are originile în tonurile reci, predominant albastre care i-au dominat picturile din această perioadă şi care a fost marcată de sinuciderea prietenului său, Carlos Casagemas: „Îndoliaţii” (1901), „Evocare” (1901), „Viaţa” (1903). Perioada a fost dominată de teme precum moartea, bătrâneţea şi sărăcia, iar personajele prezentate ca fiind suferinde, ca urmare a durităţii vieţii: „Supa” (1902), „Femeia ghemuită” (1902), „Masa unui orb” (1903) etc.

Începând cu 1904, Pablo Picasso se instalează la Paris, unde îi va întâlni pe Max Jacob, Guillaume Apollinaire, Henri Matisse şi Braque. Tot aici se va întâlni şi cu prima sa iubită, Fernande Olivier, moment care marchează debutul unei noi perioade din opera sa artistică: aşa-numita perioadă roz.

Deşi cu o preferinţă pentru roz şi cu teme melancolice, impregnate de emoţii, în această perioadă, pictorul insistă asupra trăsăturilor şi desenului într-o măsură mult mai mare decât asupra culorii: „Haremul” (1906), „Două nuduri” (1906).

Teme precum circul nomad şi saltimbancii devin un subiect comun cu al prietenului său, Apollinaire, pentru amândoi, aceşti hoinari fără casă devenind un fel de evocare a poziţiei artistului în societatea modernă, scrie Enciclopedia Universală Britannica: „Fete balansându-se pe o minge” (1905), „Actorul” (1905), „Familia de saltimbanci” (1905). Tablourile „Femeie cu pâini” (1906), „Femeie cu pere” (1909), precum şi sculptura „Cap de femeie” (1909) sunt câteva exemple de lucrări din această perioadă, inspirate de iubita sa, Fernande Olivier.

pablo-picasso-02

Una dintre cele mai importante lucrări ale sale din această perioadă este „Domnişoarele din Avignon” (1907), care prezintă o abordare violentă a corpului feminin şi pictarea feţelor ca nişte măşti. Tabloul a fost privit în epocă ca un asalt direct şi şocant, domnişoarele din imagine nereprezentând imagini convenţionale ale frumuseţii, ci prostituate care se opuneau tradiţiei din care au fost născute, mai menţionează Enciclopedia Britannica.

În perioada 1909-1912, Pablo Piccaso va realiza, împreună cu prietenul său Georges Braque, picturi din curentul pe care cei doi l-au fondat: cubismul. Picturile specifice acestui curent sunt caracterizate printr-o aplecare asupra geometriei şi formelor reprezentate, toate obiectele regăsindu-se divizate şi reduse la forme geometrice simple, adesea pătrate, scrie site-ul grandspeintres.com.

Astfel, obiectele nu mai sunt reprezentate aşa cum pot ele fi văzute în realitate, ci reprezentate de coduri corespunzătoare realităţii cunoscute. Dintre lucrările reprezentative pentru această perioadă amintim: „Fabrică din Horta de Ebro” (1909), „Acordeonistul” (1911) etc. Începând cu 1912, Picasso recurge la metoda „colajelor”, cubismul intrând în aşa-numita „fază sintetică”: „Student cu pipă” (1913), „Sticlă cu absint” (1914).

Tot în această perioadă, Picasso este influenţat de noua sa iubită, Eva (Marcelle Humbert), a cărei moarte, în 1915, avea să constituie sursa de inspiraţie a tabloului „Arlechin” (1915). În acelaşi timp, situaţia sa financiară se schimbă radical după 1915, preţurile tablourilor sale cresc, iar Picasso închiriază o casă în cartierul burghez Montparnasse. În 1915, cunoscându-i pe scriitorul Jean Cocteau şi pe Seghei Diaghilev, conducătorul ansamblului avangardist Les Ballets Russes, Picasso proiectează decorurile şi costumele pentru spectacolul de balet „Parada” (1917), pus în scenă de Jean Cocteau.

Astfel, pleacă la Roma împreună cu corpul de balet şi se îndrăgosteşte de dansatoarea Olga Koklova, cu care se va căsători în 1918. La scurt timp după naşterea copilului lor, Paulo, relaţia cu Olga se deteriorează, Picasso începând o legătură amoroasă cu Marie-Thérese Walter.

pablo-picasso-03

În anii 20 se apropie de mişcarea suprarealistă, fără să fie însă oficial membru. Ceea ce a preluat Picasso de la suprarealism au fost subiectele noi, în special erotice: „Trei dansatoare” (1925), „Pictoriţa” (1933), „Nud în mijlocul unui peisaj” (1933), „Moartea toreadorului” (1933).

În 1935, pictorul se desparte de Olga Koklova şi o cunoaşte Dora Maar, pictoriţă şi fotografă, în care Picasso găseşte o corespondenţă intelectuală care până atunci îi lipsise. Nu o va părăsi totuşi pe Marie-Thérese, cu care va avea o fiică, Maya (1935).

În 1936, ataşamentul său faţă de republicanii spanioli şi opoziţia faţă Franco, aveau să fie exprimate în seria de gravuri „Visul şi minciuna lui Franco” (1937). După bombardamentul de la Guernica din timpul Războiului civil spaniol, Picasso realizează una dintre cele mai cunoscute opere ale sale, „Gurenica” (1937), comandate de guvernul republican pentru Expoziţia Universală din Paris (1937). Imagistica din Guernica — calul însângerat, soldatul căzut şi mamele care urlă cu copiii morţi (reprezentând corida, războiul şi victimele din rândul femeilor) — a fost folosită pentru a condamna distrugerea inutilă de vieţi, în timp ce taurul reprezenta speranţa de înfrângere a agresorului nevăzut, care era fascismul, mai scrie Enciclopedia Britannica.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cererea sa de a deveni cetăţean francez îi este refuzată, în ciuda zecilor de ani de rezidenţă în această ţară. În 1943, tânăra pictoriţă Francoise Gilot devine noua lui iubită, cu care va avea doi copii: Claude (1947) şi Paloma (1949).

După război, reîncepe să îşi expună lucrările, care includeau atât picturi şi sculpturi, cât şi litografii şi ceramică. La Salonul de toamnă din 1944, pânzele şi sculpturile lui Picasso din ultimii cinci ani au fost primate cu revoltă, acest gen de recepţie fiind întărit şi de anunţul cu privire la recenta sa adeziune la Partidul Comunist. Demonstraţii împotriva orientării sale politice au început chiar în incinta galeriei. În perioada postbelică, picturile sale devin mai optimiste, mai vesele: „Bucuria de a trăi” (1945).

În 1948, artistul este interesat de o nou zonă artistică: ceramica. În 1954, o întâlneşte pe Jacqueline Roque, cu care se căsătoreşte în 1961, dupa moartea Olgăi. În 1963 se deschide la Barcelona „Muzeul Picasso”, care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale. Operele din ultima parte a vieţii lui Picasso sunt o combinaţie între mai multe stiluri pe care le-a îmbrăţişat de-a lungul întregii vieţi. Lucrările sale erau astfel de dimensiuni mult mai mari, mai expresive şi mai colorate.

Pictorul a murit la 8 aprilie 1973, la vârsta de 91 ani, în urma unei embolii pulmonare. La moarte, pictorul era deja unul dintre cei mai celebri şi de succes artişti din istorie, dar şi cel mai prolific artist din istoria artei. A creat, de-a lungul unei cariere de peste 78 de ani, 13.500 de picturi, 100.000 de tipărituri şi gravuri şi 34.000 de ilustraţii, potrivit site-ului pablopicasso.org.

Ca urmare a faptului că forma de artă a lui Picasso din perioada în care a pictat ”Domnişoarele din Avignon” a fost una radicală, mulţi dintre artiştii secolului XX au fost influenţaţi de operele pictorului. Picasso a continuat să fie un inovator până la finalul vieţii sale, fapt care i-a atras critici atât în timpul vieţii cât şi după moarte. Abia în anii ’80, ultimele sale picturi au început să fie apreciate atât pentru valoarea lor intrinsecă, cât şi pentru influenţa lor profundă asupra generaţiei de pictori tineri. (Text: Agerpres, Foto: cuvintecelebre.ro, pablopicasso.org)