Corfu este a doua insulă ca mărime din Marea Ionică. Istoria insulei începe departe în timp, în mitologia greacă. Numele grecesc, Kerkyra, provine de la nimfa Corcyra, fiica zeului râurilor, Asopos. Corfu este identificată de arheologi cu insula mitică a feacilor, Phaiax, potrivit SimUnesCO.
În Odiseea lui Homer, Odiseu a fost adus de apă pe ţărmul Scheria, tărâmul feacilor, după zile în care s-a războit cu valurile mării. Pe de altă parte, numele „Corfu” este o variantă italiană a unui cuvânt bizantin, care se traduce „oraşul vârfurilor” sau un derivat din cuvântul Koryphai, care indică prezenţa a două vârfuri.
Insula Corfu este localizată în largul coastelor Albaniei şi Greciei, având o poziţie strategică la intrarea în Marea Adriatică. Potrivit UNESCO, oraşul istoric Corfu, inclus în patrimoniul cultural universal, îşi are rădăcinile în secolul al VIII-lea î.Hr. Cele trei forturi ale oraşului, proiectate de ingineri veneţieni, au fost utilizate timp de patru secole pentru apărarea intereselor comerciale pe mare ale Republicii Veneţia în faţa Imperiului Otoman.
În decursul timpului, forturile au fost refăcute de câteva ori, cel mai recent în timpul conducerii britanice, în secolul al XIX-lea. Ca port mediteranean fortificat, ansamblul urban şi portuar al insulei Corfu este remarcabil pentru integritatea şi autenticitatea sa, notează Comisia de evaluare UNESCO pe site-ul organizaţiei.
Hoinărind prin oraşul istoric, devine evident că aşezarea a fost sub control străin o perioadă îndelungată. Potrivit unor descrieri, „Corfu este Veneţia şi Napoli, o urmă de Franţa şi un pic mai mult din Anglia, dincolo de identificarea cu Grecia, bineînţeles”, evidenţiază SimUnesCO.com. Iar aceste influenţe sunt justificate, odată ce insula s-a aflat sub stăpânire veneţiană, rusă, franceză şi britanică, până la uniunea finală cu Grecia.
Vizitatorii pot descoperi multe obiective istorice în interiorul şi în jurul oraşului: fortăreaţa veche impresionantă din secolul al XV-lea, precum şi noua fortăreaţă, Spianada – cea mai mare din piaţă din Balcani, Liston – semnul distinctiv al oraşului, biserica Sfântul Spiridon, Palatul Sfinţilor Mihail şi Gheorghe (Muzeul de artă asiatică), Muzeul Dionysios Solomos, Palatul Mon Repos, Palaiopolis, unde se afla Agora antică, şi Achilleion – palatul construit de împărăteasa consoartă Elisabeta a Austriei (Sisi) (1854-1898), de asemenea regină consoartă a Regatului Lombardia-Veneţia (1854-1866).
Conform istoriei publicate de UNESCO, prima insulă de la intrarea către Adriatică a fost anexată teritoriului Greciei în 775-750 î.Hr. În 734 î.Hr., corintienii au fondat colonia cunoscută sub numele Kerkyra, la sud de locul unde se află oraşul istoric acum. Corfu, alături de colonia Epirus, a intrat sub influenţa Republicii Romane, în 229 î.Hr., şi a servit ca punct de plecare pentru expansiunea Romei spre est. În timpul conducerii lui Caligula (37-41), doi discipoli ai apostolului Pavel, Sf. Iason, episcop de Iconium, şi Sosipatru, episcop de Tarsus, au introdus creştinismul pe insulă.
Corfu a revenit Imperiului Roman de Răsărit în procesul diviziunii, în 336, şi a intrat într-o perioadă zbuciumată începând cu invazia goţilor, în 551. Populaţia a abandonat treptat vechiul oraş şi s-a mutat pe peninsula delimitată de cele două vârfuri, unde acum se află citadela veche. Veneţienii, care îşi afirmau un rol decisiv în sudul Adriaticii, au venit în ajutorul Bizanţului în cădere, apărându-şi totodată relaţiile comerciale cu Constantinopolul împotriva prinţului normand Robert Guiscard. Insula a intrat sub controlul normanzilor în 1081 şi a revenit Imperiului Bizantin în 1084.
În urma atacului cruciaţilor în Constantinopol, din 1204, Imperiul Bizantin a fost răvăşit, astfel că, în schimbul susţinerii militare, veneţienii au obţinut toate bazele navale necesare pentru controlul în mările Ionică şi Egee, între care s-a aflat şi Corfu, ocupată în 1204-1214. În următoarea jumătate de secol, insula a căzut în mâinile despoţilor din Epirus (1214-1267) şi apoi ale angevinilor din Neapole (1267-1368), care s-au folosit de teritoriu în politicile duse împotriva Imperiului Bizantin şi Republicii Veneţia. Micul oraş medieval s-a dezvoltat între cele două vârfuri fortificate, bizantinul Castel da Mare şi angevinul Castel di Terra.
Profitând de conflictele interne din Regatul de Neapole, Republica Veneţia a preluat controlul în perioada 1386-1797. Alături de Negroponte, Creta şi Methoni, se va integra în sistemul bazelor de apărare împotriva ofensivei maritime otomane şi va servi ca punct de aprovizionare pentru navele ce călătoreau către provincia Romania, cu reşedinţa la Nafplion, din Despotatul de Moreea (vechiul Peloponez), şi către Marea Neagră. În urma asediului turcilor, în 1537, s-a lansat un alt program de lucrări pentru a izola citadela şi a întări apărarea.
Lucrările bazate pe planurile arhitectului Michele Sanmicheli (1484-1559) au fost finalizate în 1558. Un alt asediu al turcilor, în 1571, a determinat veneţienii să demareze un proiect vast pentru oraşul medieval, suburbii, port şi clădirile militare. Arhitectul Ferrante Vitelli, duce de Savoia, a proiectat un nou fort, la vest de oraşul vechi. În 1714-1716, rezistenţa veneţiană a reuşit să oprească invadatorii turci. Comandantul forţelor veneţiene din Corfu, Giovanni Maria von Schulenburg, a contribuit la ultimele îmbunătăţiri la sistemul de fortificaţii.
Prin Tratatul de la Campo Formio (1797), în urma dispariţiei Republicii Veneţia, Corfu a intrat sub controlul francez (1797-1799). Prin alianţa ruso-turcă a luat naştere Statul Insulelor Ionice, cu capitala în Corfu (1799-1807). Retrasarea graniţelor în Europa, după căderea lui Napoleon, a făcut ca insula să devină protectorat britanic (1814-1864). Sub comanda înaltului comisar Sir Thomas Maitland (1816-1824), dezvoltarea s-a concentrat pe Spianada.
Succesorul său, Sir Frederic Adam (1824-1832), şi-a îndreptat atenţia spre reorganizarea sistemului de educaţie – construcţia noii Academii – şi spre lucrări publice – un apeduct, restructurarea vechii citadele, reconstrucţia unor clădiri. În 1864, insula a fost anexată Regatului Greciei şi a devenit treptat destinaţia preferată de vacanţă pentru aristocraţia Europei. Oraşul istoric a suferit numeroase pierderi în bombardamentul din 1943.
Zona de conservare, cu o suprafaţă de 70 hectare, a fost inclusă în patrimoniul UNESCO în 2007. (Text: Agerpres, Foto: blog.housetrip.com, whatsup-corfu.com, corfu-pictures.com, Video: youtube.com)
