Căruciorul pentru copii a fost inventat în 1733, de arhitectul englez William Kent. Creat special pentru cel mai mic dintre cei trei copii ai ducelui de Devonshire, Kent a fost inspirat de unul dintre cărucioarele sale de cărat unelte de grădinărit.
A adaptat un coş din paie, în formă de scoică, în care copilul putea sta într-o poziţie foarte comodă. L-a dotat cu patru roţi confecţionate din lemn şi cu frâie pentru a putea fi tractat de un animal blând, de curte, cum ar fi căţelul, poneiul sau o capră. Coşul era decorat cu un desen în formă de şarpe şi dotat cu o saltea din pene de gâscă.
Modelul lui Kent a devenit popular şi, în timp scurt, copiii aristocraţiilor europene călătoreau la bordul celei mai noi invenţii. Au apărut ateliere specializate în construcţia de cărucioare, care erau adevărate opere de artă. Deasupra coşului era fixată o umbreluţă de soare. Coşul de paie era decorat cu broderii fine sau cu pietre preţioase, preţul unui astfel de mijloc de locomoţie fiind foarte ridicat.
În anii care au urmat, au survenit câteva modificări de design. Una dintre cele mai importante a fost dotarea cărucioarelor cu mânere pentru a fi împinse de însoţitorul copilului. Mânerele i-au încântat, desigur, mai mult pe părinţi decât pe copii, care preferau să se delecteze cu imaginea animalului favorit.
În 1840, când regina Victoria a cumpărat toate cele trei cărucioare de la magazinul de produse pentru copii Hitchings din Ludgate Hill, Londra, exemplul său a fost copiat, şi în următoarea perioadă toate persoanele din înalta societate care aveau copii s-au “înarmat” cu astfel de produse.
Cărucioarele pentru copiii secolului al XIX-lea reflectau bogăţia sau rangul social şi erau denumite „Ducesa”, „Prinţul”, „Windsor” sau „Balmoral”.
De menţionat că accesul cărucioarelor pentru copii pe drumurile publice, pe unde circulau alte vehicule cu patru roţi, era interzis. Legiuitorii hotărâseră astfel motivând că era pusă în pericol viaţa copilului atunci când o trăsură înainta în galop pe aceeaşi rută. Câteva mămici au fost amendate pentru că nu au respectat prevederea. Ulterior, însă, legile de acest gen au fost abrogate.
Primul patent pentru cărucior a fost obţinut în SUA, la 18 iunie 1889. Ideea lui William H. Richardson consta într-un dispozitiv care permitea întoarcerea coşului în care stătea copilul cu faţa la însoţitor sau invers, întoarcerea sa cu spatele la însoţitor. De asemenea, roţile aveau nişte şine care uşurau luarea virajelor, posibile chiar şi la 180 de grade.
La sfârşitul Primului Război Mondial, pe piaţa produselor pentru copii au apărut din ce în ce mai multe cărucioare, care aveau deja preţuri accesibile. Producătorii au introdus noi şi noi elemente de siguranţă, cum ar fi blocarea roţilor la popasuri, acoperişul pentru ploaie şi vânt, pragurile pentru sprijinirea picioarelor, chingile pentru fixarea copilului. Au început să fie folosite materiale ca plasticul, cauciucul sau aluminiul, materiale mult mai versatile şi uşoare. În 1950, orice familie care avea copil îşi permitea să cumpere un cărucior.
Astăzi, producătorii de cărucioare pentru copii se gândesc atât la confortul copiilor, cât şi la cel al însoţitorilor. Cărucioarele au tăviţe pentru băuturi şi gustări, jucării şi suporturi pentru pahare, huse de ploaie şi de ţânţari, umbrele de soare, dar şi un coş pentru cumpărături.
Pe piaţa actuală există cărucioare care variază de la tipul sport la cărucioare bob, de la cărucioare uşoare la cărucioare clasice, de la cărucioare orizontale la cărucioare verticale şi, nu în ultimul rând, la cărucioare pentru gemeni sau tripleţi. În general, firmele producătoare de cărucioare pentru copii s-au orientat în crearea unui model complex care să răspundă atât confortului celui mic, cât şi nevoilor părinţilor. (Text: Agerpres, Foto: kid-store.ro)
