Unul dintre cei mai de seamă miniştri de externe şi diplomaţi români dintre cele două războaie mondiale, Nicolae Titulescu, s-a născut la 4/16 martie 1882, la Craiova. Tatăl său era avocatul Ion Titulescu, iar mama sa, Maria, era una dintre nepoatele marelui pictor Theodor Aman.
A absolvit cursurile Liceului „Carol I” la Craiova, în 1900, cu premiul de onoare, şi apoi, a început studiile la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Paris, unde, în 1905, şi-a susţinut teza de doctorat ”Essai sur une theorie generale des droits eventuels”. A fost profesor suplinitor (1904-1909) la Catedra de Drept Civil a Facultăţii de Drept din Iaşi, trecând apoi la Baroul Avocaţilor din Bucureşti. În 1909 a devenit profesor de drept civil la Facultatea de Drept din Bucureşti.
În procesele care au urmat marii răscoale ţărăneşti din 1907, Nicolae Titulescu s-a oferit să-i apere gratuit pe ţăranii din Dolj. În acelaşi an a înfiinţat ziarul ”Țăranul”, în care a susţinut cauza răsculaţilor, aspecte reluate şi în lucrarea ”Problema responsabilităţii juridice a statului şi a comunelor cu privire la ultimele răscoale ţărăneşti”.
Orator neîntrecut, a obţinut succese răsunătoare în străinătate fiind recunoscut drept una dintre prestigioasele personalităţi ale vieţii politice internaţionale.
A deţinut în două rânduri portofoliul finanţelor (1917-1918 şi 1920-1921). Lui Nicolae Titulescu i-a fost acordat portofoliul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (1921-1927) şi a fost numit ministru al Afacerilor Străine (1927-1928, 1932-1936), calitate în care şi-a adus o importantă contribuţie la redeschiderea sau la înfiinţarea legaţiilor României la Helsinki (1927), Lisabona (1928), Buenos Aires (1928), Santiago de Chile, Ciudad de Mexico, Montevideo, Teheran (1935).
În anii Primului Război Mondial a desfăşurat o intensă activitate în favoarea desăvârşirii unităţii statului naţional român. În 1915 a rostit la Ploieşti discursul ”Inima României”, iar din 1918 a făcut parte din Comitetul Naţional al Unităţii Române din Paris.
A fost prim-delegat al României la Conferinţa pentru încheierea tratatului de pace cu Ungaria, împreună cu dr. I. Cantacuzino (1920) şi a semnat în calitate de şef al delegaţiei României la Conferinţa de la Spa (iul. 1920), acordul privind reparaţiile datorate de Germania puterilor învingătoare în Primul Război Mondial.
A luptat pentru instaurarea unui climat de pace în Europa şi pentru întărirea securităţii şi a integrităţii teritoriale ale României, mai ales după instaurarea hitlerismului în Germania. S-a numărat printre semnatarii pactului de organizare a Micii Înţelegeri (1933). În acelaşi an, la Londra, Nicolae Titulescu a semnat, în numele Guvernului României, Convenţia de definire a agresiunii, aducându-şi o substanţială contribuţie la redactarea textului uneia dintre ele (”Convenţia Litvinov-Titulescu” sau ”Formula Titulescu-Litvinov”). Tot în 1933, a semnat, la Ankara, Tratatul de amiciţie, neagresiune, arbitraj şi conciliaţiune dintre România şi Turcia, apoi, în 1934, Pactul Înţelegerii Balcanice şi Pactul de neagresiune şi conciliaţiune de la Rio de Janeiro etc. De asemenea, a fost însărcinat de guvernul român să reia tratativele cu delegaţia sovietică în vederea încheierii unui pact de neagresiune între România şi U.R.S.S.
Casa Nicolae Titulescu, Bucureşti
În cadrul Societăţii Naţiunilor, la care România a aderat încă de la înfiinţare (1920), a desfăşurat o intensă activitate ca delegat permanent al României. A fost numit reprezentant permanent al României pentru Consiliul Societăţii Naţiunilor (1928) şi a fost ales preşedintele celei de-a XI-a (3 oct. 1930) şi a XII-a (7 sept. 1931) sesiuni ordinare a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, fiind singura personalitate care a deţinut de două ori această funcţie.
Ca diplomat, a militat pentru suveranitatea şi egalitatea tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Considerând depăşită vechea diplomaţie de cancelarie, Nicolae Titulescu a fost protagonist al „diplomaţiei în mişcare”, pusă în serviciul asigurării păcii. „Dinamica păcii” însemna, în concepţia lui Titulescu, realizarea unui progres continuu în viaţa internaţională, pe etape, de la naţional, prin regional, la universal.
Ca reprezentant al României, a participat la lucrările unor importante reuniuni internaţionale: Conferinţa internaţională de la Londra în care s-a dezbătut ”Planul Dawes” (un plan al reparaţiilor de după Primul Război Mondial, 1924), ocazie cu care a prezentat memoriul ”Les revendications de la Roumanie”; Conferinţa miniştrilor de Finanţe ai ţărilor aliate de la Londra, unde a prezentat un memoriu referitor la reglementarea reparaţiilor de război şi creanţelor speciale ale României; Conferinţa pentru reparaţii şi datorii de război de la Haga (1929); Conferinţa de dezarmare de la Geneva (1932), unde a propus soluţii destinate să garanteze pacea şi bunele relaţii dintre state; Conferinţa pentru reparaţii de război de la Lausanne (1932); Conferinţa Balcanică de la Bucureşti (1932), prilej cu care a rostit un discurs privitor la consolidarea păcii şi apropierea între naţiunile balcanice; Conferinţa de la Geneva (1933), în care a susţinut iniţiativa sovietică privind definirea agresiunii şi agresorului; Conferinţa de la Montreux (1936), unde a încheiat o convenţie pentru strâmtorile Bosfor şi Dardanele etc.
Statuia lui Nicolae Titulescu din Braşov
La 29 august 1936, ca urmare a unor puternice presiuni atât interne, cât şi externe, Nicolae Titulescu a fost demis din Guvernul României şi nevoit să emigreze în Franţa. Aici şi-a continuat activitatea pentru asigurarea şi menţinerea păcii în lume; a conferenţiat la Academia diplomatică din Paris, în Camera Comunelor, la universităţile din Oxford şi Cambridge.
A devenit membru de onoare (31 mai 1930) şi membru titular (28 mai 1935) al Academiei Române. A fost vicepreşedinte (1927) şi preşedinte (1934) al Academiei Diplomatice Internaţionale din Paris, al Societăţii Internaţionale de Filologie, Ştiinţe şi Arte Frumoase, membru în Comisia de Cooperare Intelectuală Internaţională de la Geneva, membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga. I-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Atena şi Bratislava.
Marele diplomat român a murit la Cannes la 17 martie 1941, după o lungă suferinţă.
Prin testamentul scris la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Nicolae Titulescu dorea să fie înmormântat „…la Braşov într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele (…) Tache Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repausul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea”. În ciuda dorinţei sale de a fi înmormântat la Braşov, timp de cinci decenii, corpul său neînsufleţit a rămas în Franţa, de unde a fost adus în ţară abia în 1992.
La 7 martie 1992, sosea de la Paris, pe Aeroportul Otopeni din Bucureşti, avionul ce transporta sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. La ceremonia solemnă desfăşurată cu acest prilej au participat personalităţi ale vieţii politice din ţară şi străinătate. După oficierea unei slujbe religioase de către PF Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, sicriul a fost depus, pentru câteva zile, în holul principal al Ministerului Afacerilor Externe, unde a avut loc o ceremonie de depunere de coroane de flori.
Revenirea lui Nicolae Titulescu în ţară a fost posibilă datorită demersurilor întreprinse de Fundaţia Europeană „Nicolae Titulescu”, înfiinţată la 15 martie 1991. La sfârşitul anului 1991, fundaţia a intentat proces în Franţa, familiei Antoniade, care se afla în posesia testamentului diplomatului român. Fundaţia a fost sprijinită în aceste eforturi de Comitetul român pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu şi reînhumarea lor la Braşov, constituit la 18 februarie 1992. În acest context, Tribunalul din Aix-en-Provence, prin hotărârea judecătorească din 7 martie 1992, a recunoscut ”dreptul Fundaţiei Europene Titulescu de a repatria, de la Cannes, rămăşiţele pământeşti ale marelui diplomat şi patriot”.
Mormântul lui Nicolae Titulescu situat în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului
Ceremonia reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu a avut loc la 14 martie 1992, la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, respectându-se astfel dorinţa testamentară a marelui diplomat. Convoiul oficial ce încadra maşina purtând rămăşiţele marelui diplomat român a fost at de o gardă de onoare călare, formată din Junii Braşovului, până la Biserica Sf. Nicolae, unde un sobor de 12 preoţi şi doi diaconi, în frunte cu preasfinţiţii episcopi vicari Serafim Făgărăşanul de la Arhiepiscopia Sibiului, şi Damaschin Severineanul de la Arhiepiscopia Craiovei, au oficiat slujba religioasă.
Opera: ”Observaţiuni asupra reorganizării Facultăţii de Drept” (1904); ”Asupra legii pentru înstrăinarea bunurilor statului” (1905); ”Principiile autorizării maritale” (1905); ”Problema cesiunei uzufructuare” (1905); ”Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică” (1907); ”Împărţeala moştenitorilor” (1907); ”Problema responsabilităţii juridice a statului şi a comunelor cu privire la ultimele răscoale ţărăneşti” (1907); ”Essai sur une théorie générale des droits éventuels” (1908); ”Discurs” (1914, 1915); ”La Réforme agraire en Roumanie et les Optants Hongrois de Transylvanie” (Paris, 1924); ”L’Attentat de Marseille” (1935); ”Lapolitique extérieure de la Roumanie” (1936); ”Reflecţii” (1985); ”Basarabia, pământ românesc” (1992); ”Documente confidenţiale” (1992); ”Politica externă a României (1937)” (ediţie îngrijită de George G. Potra, Constantin I. Turcu, Ion M. Oprea, 1994); ”Nicolae Titulescu — Pledoarii pentru pace” (ediţie îngrijită de George G. Potra şi Constantin I. Turcu, 1996); ”Opere complete” (vol. I, 2001). (Text: Agerpres, Foto: ro.wikipedia.org)
