Poetul Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935, în satul Văleni, comuna Poiana Mărului, judeţul Baia (astăzi Suceava), fiind fiu de învăţători.
Primele trei clase le-a urmat în şcoala din sat, având-o ca învăţătoare chiar pe mama sa, dar, cum şcoala s-a închis din cauza războiului, în 1944, familia s-a văzut nevoită să se mute la Văcarea, în judeţul Muscel (astăzi Argeş), unde Nicolae Labiş urmează clasa a III-a, după cum menţionează Mircea Coloşenco în volumul biobliografic ”Nicolae Labiş (1935-1956)”.
După un an, revin, însă, în satul natal şi îşi găsesc casa devastată, iar tânărul Nicolae urmează aici clasa a IV-a. În septembrie 1946, începe să studieze la Liceul Nicu Gane din Fălticeni, remarcându-se ca un elev eminent, iar patru ani mai târziu, în 1950, debutează în publicaţia „Iaşul nou” (1950), cu poezia ”Fii dârz şi luptă, Nicolae!”.
Anul următor, începe să culeagă folclor, la sugestia profesorului V.G. Popa, acesta fiind reunit într-un volum publicat postum, ”Nicolae Labiş, folclorist” (1974). În acelaşi an, traduce din limba rusă, alături de prof. Teodor Litvinenco, basmul în versuri ”Căluţul cocoşat”, de P.P. Erşov şi publică cinci poezii. Debutul bucureştean are loc un an mai târziu, în 1951, cu poezia „Gazeta de stradă”, publicată în revista „Viaţa românească”, potrivit site-ului nicolaelabis.ro.
În anul 1952, se mută la Colegiul Naţional Iaşi, la solicitarea Uniunii Scriitorilor şi continuă să scrie poezii. În septembrie acelaşi an, este admis la Școala de literatură ”Mihai Eminescu” din Bucureşti (1952-1954). Anul următor, publică mai multe poezii, două dintre ele fiind parodii după A. E. Baconsky şi cronica literară ”Bălcescu în drama lui Camil Petrescu”, care vor fi criticate ulterior.
Cea mai fecundă perioadă a poetului a fost 1954-1956, când a publicat volumul de poezii „Primele iubiri” (1956) şi „Puiul de cerb” (1956).
Criticul literar Eugen Simion scria, în volumul ”Scriitori români de azi”, că ”versurile de început (Primele iubiri) au o structură epică şi sunt dominate de eposul popular. Dar chiar de pe acum se simte o neobişnuită senzaţie de vitalitate a materiei, de germinaţie colosală.” De asemenea, Ion Pop aprecia, în ”Poezia unei generaţii”, că ”Primele iubiri (…) creează şi primele nuclee mitice personale, care vor trasa, în scurtă vreme, liniile de forţă ale viziunii sale poetice.”
În 1954, dintre numeroasele poezii publicate, se remarcă ”Moartea căprioarei”, ”poezia-efigie a creaţiei labişiene”, după cum o numea Mircea Coloşenco şi pe care Eugen Simion o aprecia drept ”un poem excepţional (…), unde se narează o ”amintire din copilărie”. Copilul participă la o expediţie cinegetică neobişnuită (…) şi descoperă, deodată, o planetă imensă, străină, cu legi necruţătoare. Senzaţia copleşitoare de secetă, de carbonizare a lumii materiale, de răsturnare a rânduielilor firii (…) e, în chipul cel mai convingător, introdusă într-un poem cu multe înţelesuri afective.”
În acelaşi an, în luna septembrie, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o părăseşte, însă, după un semestru. În 1955, a publicat peste 30 de poezii în majoritatea publicaţiilor literare. A colaborat intens la revistele „Contemporanul” şi „Gazeta literară”, ulterior devenind redactor la acestea. În vara aceluiaşi an, îi apar ”Confesiunile poetului descurcăreţ”.
Creaţiile sale, în care se observă efortul de cunoaştere a lumii şi a sinelui, arată structura romantică prin excelenţă a poetului, format la şcoala marilor clasici Mihai Eminescu şi Mihail Sadoveanu şi cunoscând opera unor poeţi ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, Paul Valery, Serghei Esenin, Francois Villon, Charles Baudelaire sau Arthur Rimbaud.
Postum, îi va apărea culegerea „Lupta cu inerţia” (1958), pregătită pentru tipar din 1956 şi îmbogăţită apoi treptat cu inedite şi texte publicate în periodice; „Păcălici şi Tândăleţ” (1963); „Moartea căprioarei” (1964), „Anotimpurile” (1964), „Albatrosul ucis” (1966), „Scufiţa Roşie (poem despre prietenie)” (1967).
Vorbind despre poemele din „Lupta cu inerţia”, Eugen Simion spunea că acestea ”dau o idee despre ceea ce ar fi putut deveni Labiş (…) Deosebirea faţă de versurile anterioare e mare: semnele de lirism de acolo se împlinesc şi se generalizează, aici, în cadrele unei poezii esenţial reflexivă. Motivele poetice sunt cam aceleaşi, răsfrânte, însă, înăuntru, intelectualizate”.
Cu referire la acelaşi volum, Ion Pop scria, în ”Poezia unei generaţii”, că ” ‘Lupta cu inerţia’ anunţa pentru prima oară în lirica noastră nouă constituirea unui univers liric de mare complexitate, Labiş promiţând a realiza o nouă treaptă de clasicitate, de cuprindere totală a sensibilităţii omului contemporan, în cel mai variat registru afectiv reţinut până la acea dată de istoria recentă a acestei lirici. (…) Labiş a oferit un exemplu de reinterpretare posibilă a valorilor ”clasice” de la nivelul celui mai nou strat de sensibilitate…”
În noaptea de 9 spre 10 decembrie, Nicolae Labiş cade victima unui accident de tramvai, în faţa Spitalului Colţea din Bucureşti şi este internat la Spitalul de Urgenţă. În dimineaţa zilei de 10 decembrie, îi dictează prietenului său, Aurel Covaci, ultima sa poezie, ”Pasărea cu clonţ de rubin”. A murit la 22 decembrie 1956, la doar 21 de ani.
Referindu-se la dispariţia sa prematură, Vladimir Streinu spunea, în lucrarea ”Nicolae Labiş”, că ”Moartea oricui abureşte toate oglinzile. Moartea unui poet tânăr întunecă, însă, posibilitatea lumii de a arăta şi altfel. Nicolae Labiş (…) a licărit scurt între două nopţi: anonimatul şi moartea fizică”.
Cu toate acestea, Nicolae Labiş a rămas un simbol al poeziei noi, al cărei proces de regenerare l-a declanşat, el fiind considerat un reprezentant deosebit al literaturii române, dominându-şi epoca şi generaţia de poeţi care i-a urmat. (Text: Agerpres, Foto: ro.wikipedia.org)
