Marele istoric şi om politic Nicolae Iorga s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoşani.
Studiile liceale le-a făcut la Botoşani şi la Iaşi, apoi studiile universitare la Facultatea de Litere din Iaşi.
Și-a continuat studiile la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris şi la Universităţile din Berlin şi Leipzig, unde, în 1893, şi-a susţinut teza de doctorat, conform dicţionarului ”Membrii Academiei Române”, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române”, Bucureşti, 2003).
În 1894 este numit profesor suplinitor la Catedra de Istorie Medie din cadrul Universităţii din Bucureşti, inaugurându-şi cursul cu lecţia ”Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei”, iar din 1895 devine profesor titular al Catedrei de Istorie Medie, Modernă şi Contemporană de la Universitatea din Bucureşti. De numele său se leagă înfiinţarea unor importante instituţii de cercetare istorică: Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Școala Română din Paris (1921), Institutul de Istorie Universală (1937), Casa Română de la Fontenay-aux-Roses, Casa Română din Veneţia.
”Personalitate complexă, unică în originalitatea ei, Nicolae Iorga se detaşează puternic dintre semenii săi, impunând respect şi admiraţie. Inteligenţa sclipitoare, puterea de muncă rar întâlnită, capacitatea de acumulare, de păstrare şi sistematizare a informaţiei ştiinţifice caracterizează activitatea acestui mare cărturar”, scrie acad. Dan Berindei în revista ”Dosarele Istoriei” nr. 6/2001.
În aceeaşi revistă acad. Ștefan Ștefănescu scrie: ”Informaţia enciclopedică făcea din Iorga un continuator al lui D. Cantemir şi al larg eruditului, deschizător de drumuri noi în ştiinţă, B.P. Haşdeu. În efortul de înnoire şi lărgire a viziunii istorice, Iorga l-a avut ca predecesor şi dascăl pe A. D. Xenopol, iar asociaţi în ridicarea istoriografiei româneşti la nivelul cuceririlor istoriografice ale vremii i-au fost D. Onciul şi I. Bogdan”.
”Iorga nu se poate nici defini într-o specialitate, nici mărgini la o epocă sau la o ţară. El este o forţă a naturii” , spunea, la rândul său, istoricul francez Jérôme Carcopino.
În cadrul bogatei sale activităţi publicistice, Nicolae Iorga a editat şi a condus numeroase ziare şi reviste, dintre care amintim ”Cuget clar”, ”Drum drept”, ”Floarea darurilor”, ”Neamul românesc”, ”Ramuri”, ”Revista istorică”, ”Revue Historique dee Etudes Sud-Est Europeennes”, colaborând totodată la alte publicaţii ale vremii.
În 1910 pune bazele Partidului Naţionalist Democrat, al cărui preşedinte a fost. Deputat şi senator în mai multe legislaturi, Nicolae Iorga a fost şi preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920), preşedinte al Consiliului de Miniştri (aprilie 1931 – mai 1932), ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (aprilie 1931 – mai 1932), ministru ad-interim la Interne (1931), ministru secretar de stat (1938), preşedinte al Senatului (1939).
Nicolae Iorga a efectuat cercetări istorice timp de peste 50 de ani, concretizate în peste 1. 000 de volume, 12.755 articole şi studii, 4. 963 recenzii, care acoperă toate domeniile istoriei românilor şi ale istoriei universale. A întreprins numeroase investigaţii în arhivele din ţară şi străinătate, rezultatele acestora fiind publicate în volume de documente precum ”Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor” (3 volume, 1895-1897), ”Studii şi documente cu privire la istoria românilor” (31 de volume, 1901-1916).
Dintre lucrările sale de sinteză amintim: ”Istoria românilor” (10 volume, 1936-1939), ”Istoria literaturii române în secolul XVIII” (1901), ”Istoria învăţământului românesc” (1906), ”Istoria bisercii româneşti” (două volume, 1908-1909), ”Istoria armatei româneşti” (două volume, 1910, 1919), ”Istoria artei româneşti” (1930), ”Istoria Bucureştilor” (1939) ş.a.. A fost un excelent 
istoric al Bizanţului şi al Imperiului Otoman. Cercetările sale s-au extins şi asupra istoriei Cruciadelor, a unor popoare balcanice sau a unor state din vestul Europei şi a legăturilor acestora cu poporul român. ”Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei”, spunea George Călinescu.
S-a impus şi ca scriitor, cu volume de versuri, jurnale de călătorie, peste 40 de piese de teatru, cele mai multe de inspiraţie istorică (”Mihai Viteazul”, ”Cantemir bătrânul”, ”Constantin Brâncovenu” ş.a.). Se remarcă, de asemenea, prin volume de memorialistică (”O viaţă de om, aşa cum a fost”), portretistică (”Oameni care au fost”), jurnale de călătorie (”Drumuri şi oraşe din România”, ”Note de drum. Prin Germania”, ”America şi românii din America” ş.a.
A contribuit la îmbunătăţirea nivelului cultural al românilor, atât prin scris, cât şi prin conferinţe ţinute la Ateneul Român, în cadrul Ligii Culturale (al cărui preşedinte a fost începând din 1919) şi mai cu seamă în cadrul cursurilor de vară de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, înfiinţată de el în 1924.
”Carte despre morţi, ”Oameni cari au fost” e un imn emoţionant închinat vieţii. Iorga l-a scris sub steaua optimismului, iar pe prima ei pagină aş grava ca motto aceste cuvinte ale profesorului şi scriitorului: ”odată ce soarele a apus, aceasta e o condiţie neapărată pentru a-i vedea din nou răsăritul”, scrie criticul literar Ion Roman în prefaţa cărţii ”Oameni cari au fost” (Editura pentru Literatură, 1967).
”Viaţa lui Nicolae Iorga nu a stat niciodată sub zodia seninătăţii. Pentru că scrisul, cuvântul, fapta sa care au atins în multe domenii culmi pe care cultura română nu le întrezărise şi pe care nu avea să le întreacă n-au fost concepute şi alcătuite nici deasupra vâltoarei, nici în afara tumultului vieţii, nici a frământărilor, nu odată dureroase, ale ţării sale. Încă de la debutul său precoce – avea doar nouăsprezece ani când i-a luat apărarea lui Caragiale – avea să se afirme trăsătura sa dominantă de caracter şi anume setea de adevăr, adevăr spus răspicat mai presus de conjunctură şi de conjuncturi, de ierarhii, de inamicii care se adăugau duşmanilor de până atunci. Nicolae Iorga şi-a afirmat tăiosul său spirit critic mai întâi asupra literaturii române din ultimul deceniu al secolului trecut, privită aşa cum a privit el orice fenomen, în perspectivă istorică, ca apoi la cumpăna celor două veacuri când se afla la pragul a treizeci de ani de viaţă să cuprindă sub focul privirii sale scrutătoare întreaga alcătuire a societăţii româneşti”, scrie criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu în volumul de studii ”Nicolae Iorga 1871-1940”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.
La 9 aprilie 1897 a devenit membru corespondent, iar la 26 mai 1910 – membru titular al Academiei Române. A fost, de asemenea, preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1924-1927).
Personalitate remarcabilă a culturii româneşti, a aparţinut deopotrivă culturii universale. A fost membru al unor instituţii şi societăţi ştiinţifice de prestigiu din întreaga lume: Academie des Inscriptions et Belles Letters din Paris, Academia de Istorie din Santiago de Chile, Societatea de geografie din Lisabona. Nicolae Iorga a primit titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Alger, Barcelona, Bratislava, Cernăuţi, Geneva, Lyon, Oxford, Paris, Roma, Strasburg etc.
Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari la 27 noiembrie 1940, la marginea comunei Strejnic din judeţul Prahova, după ce fusese ridicat din locuinţa sa de la Sinaia.
”Dar de Iorga nu te poţi despărţi în perspectivele sumbre ale anului 1940. Energia nestăvilită şi credinţa neînfrântă – una hotărând-o poate pe cealaltă – au fost însuşirile cele mai adânci ale firii sale. Peste cele mai grave primejdii ale ceasului se ridica într-însul totdeauna nădejdea. A crezut totdeauna în viitorul poporului său şi a crezut, în ciuda tuturor vânturilor de nebunie, în viitorul omenirii’‘, arăta istoricul Mihai Berza în studiul introductiv al cărţii ”Pagini alese” de N. Iorga (Editura pentru Literatură, 1965). (Text: Agerpres, Foto: cuvintecelebre.ro, ro.wikipedia.org)
