La 22 aprilie 2016, se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade, istoric al religiilor, filosof, prozator şi eseist.
Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, în Bucureşti, ca fiu al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui).
A învăţat la Liceul „Spiru Haret” între anii 1917 şi 1925. Încă din perioada liceului s-a instruit în ştiinţele naturii, filosofie, beletristică, a studiat greaca veche, latina, ebraica, persana, italiana, engleza, tibetana, sanscrita, pentru a lua contact direct cu spiritualitatea fiecărei naţiuni, pentru a cerceta filosofia şi cultura acestora.
A fost student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în perioada 1925-1928. Aici i-a avut ca profesori pe C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian şi Nae Ionescu. Și-a completat studiile la Universitatea din Calcutta, între 1928 şi 1931. A obţinut titlul de Doctor în filosofie în anul 1933, cu teza ”Istorie comparată a tehnicilor Yoga”.
A călătorit în Italia în anii 1927 şi 1928, unde l-a cunoscut pe scriitorul Giovanni Papini. Perioada petrecută în India între 1928-1932 îi va marca decisiv existenţa şi implicit opera. Se iniţiază în practicile hinduse şi îi cunoaşte pe marele profesor Surendranath Dasgupta şi pe filosoful şi poetul Rabinddranath Tagore.
Între 1933 şi 1940, a fost asistent la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, ţinând cursuri de filosofia şi istoria religiilor. A inaugurat, la sfârşitul anului 1933, un curs despre „Problema răului în filosofia indiană”.
A fost ales deputat în Parlamentul României pe listele partidului Totul pentru Țară, fiind arestat în 1938 şi închis în lagărul de la Miercurea Ciuc.
În 1940, a fost numit ataşat cultural pe lângă Ambasada României din Londra, fiind transferat, în 1941, la cea din Lisabona, unde a rămas până în 1944.
În 1945, s-a stabilit la Paris, unde a rămas până în anul 1957. În Franţa a predat la Ecole Pratique des Hautes Etudes un curs liber pe teme de istoria religiilor (1946-1948). Tot din 1945, dar până în 1957, a predat şi la Sorbona.
A participat la diferite congrese internaţionale şi a conferenţiat în Italia, Germania, Suedia, Norvegia.
În 1956, a fost invitat să ţină o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago, stabilindu-se aici definitiv, din martie 1957, ca profesor de istoria religiilor. A devenit apoi profesor titular şi coordonator al Catedrei de istoria religiilor (Catedra „Mircea Eliade”, din 1985), iar din 1962 a fost „distinguished service professor”.
Preocupat încă din tinereţe de studiul variatelor forme ale religiei, Mircea Eliade a fost atras de religiile Indiei antice, apoi de şamanism, de semnificaţia mitului primitiv, de morfologia sacrului şi de istoria credinţelor religioase, potrivit lucrării ”Membrii Academiei Române”, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003. Opera sa ştiinţifică şi religioasă (studii, lucrări, eseuri, rezultate în urma cercetărilor sale asupra religiilor) este recunoscută pe plan mondial ca una dintre cele mai importante contribuţii contemporane în cadrul istoriei şi morfologiei religiilor, fiind indispensabilă oricărei analize temeinice a fenomenului religios.
Este autorul termenului şi conceptului de ”hierofanie”, provenit din cuvintele greceşti ”hieros” (sacru) şi ”phainein” (profan). Mircea Eliade a susţinut că hierofania desemnează, în orice religie, diversele forme sub care se manifestă sacrul.
Printre scrierile sale în domeniul istoriei şi filosofiei religiei se numără: „Yoga. Essai sur les origines de la mysthique indienne” (1936), „Traite d’histoire des religions” şi „Le mythe de l’eternel retour” (1949) — lucrările care i-au adus faima mondială, „Le chamanisme et les techniques archaiques de l’extase” (1951), „Images et symboles” (1952), „Le Yoga. Imortalite et liberte” (1954), „Forgerons et alchimistes” (1956), „Mythes, reves et mysteres” (1957), „Naissances mystiques” (1959), „Aspects du mythe” (1963), „Le Sacre et le Profane” (1965), „De Zalmoxis a Gengis-Khan” (1970), „La nostalgie des origines” (1972), impunătoarea lucrare „Histoire des croyances et des idees religieuses” (I-III; 976,1978,1983), „Occultism, witchraft and cultural fashions” (1976). A elaborat, de asemenea, împreună cu I.P. Culianu, un „Dicţionar al religiilor” (1989), rezultat în urma studierii a 33 de religii sau grupuri de religii.
A mai publicat şi volume de eseuri filosofice: „Alchimia asiatică” (1934), „Cosmologie şi alchimie babiloniană” (1937), „Soliloquii” (1932), „Oceanografie” (1934), „Fragmentarium” (1939), „Mitul reintegrării” (1942), „Comentarii la legenda Meşterului Manole” şi „Insula lui Euthanasus” (1943).
A colaborat, încă din anii de liceu, cu proză fantastică, articole ştiinţifice în publicaţii ca „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor” (debut în 1921 cu un articol ştiinţific şi cu povestirea fantastică „Cum am găsit piatra filosofală”, pentru care i s-a acordat premiul I al ziarului), „Revista Fundaţiilor Regale”, „Cuvântul” (în care a publicat în 1926 „Romanul adolescentului miop”), „Universul”, „Viaţa literară”.
A editat revistele „Zamolxis. Revue des etudes religieuses” (Paris, 1939-1942, redactor-şef), „Antaios” (Stuttgart, 1960-1972, împreună cu Ernest Junger) şi a condus publicaţia „History of religions” (Chicago, 1961—1986). A mai redactat, împreună cu V. Ierunca, periodicele „Caiete de dor” (1951-1957), „Fiinţa românească” (1963-1968), „Limite” (din 1969), „Ethos” (din 1973).
Ca scriitor, a debutat cu romanul „Isabel şi apele diavolului” (1930), continuând cu romane şi nuvele, proză fantastică: romane — „Maitreyi” (1933, Premiul „Techirghiol-Eforie”) ce i-a adus celebritatea la numai 26 de ani, „Întoarcerea din rai” şi „Lumina ce se stinge” (1934), „Huliganii” (I—II, 1935), Domnişoara Christina” (1936), „Șarpele” (1937), „Nuntă în cer” (1938), „Noaptea de Sânziene” (I-II, 1970); nuvele — „Secretul doctorului Honigberger” şi „Nopţi la Serampore” (1940), „Pe strada Mântuleasa” (1968), „La ţigănci” (1969), „În curte la Dionis” (1977), „Tinereţe fără tinereţe” (1978). A mai publicat eseuri — „Despre Eminescu şi Hasdeu” (1987), a realizat ediţia critică „B.P. Hasdeu”, a scris piese de teatru — „Coloana nesfârşită” (1970) şi „Iphigenia” (1974) şi memorialistică — „India” (1934), „Fragments d’un journal” (I-II, 1973-1981), „Memoires”, „L’epreuve du labyrinthe” (1978).
A fost membru şi preşedinte al Academiei americane de Ştiinţe şi Arte din anul 1966, al Academiei Belgiene de Știinţe şi al Academiei Britanice de Știinţe. Din 3 iulie 1990, este membru titular post-mortem al Academiei Române. A fost distins cu titlul Doctor Honoris Causa al universităţilor din Washington, Yale, La Plata, Chicago.
În 1937, a fost distins cu premiul I al Societăţii Scriitorilor Români pentru ediţia critică în două volume intitulată ”B. P. Hasdeu — Scrieri literare, morale şi politice”. A primit Premiul ”Bordin” al Academiei Franceze şi Legiunea de Onoare (1978).
A murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago (SUA). (Text: Agerpres, Foto: cuvintecelebre.ro, Video: youtube.com)
