Pictorul italian Caravaggio Michelangelo Merisi, a cărui tehnică revoluţionară a tenebrismului sau de iluminare selectivă a devenit o marcă a picturii baroce, s-a născut la 18 iulie 1573, în Milano.
A făcut ucenicia, timp de patru ani, pe lângă pictorul Simone Peterzano. A plecat la Roma la vârsta de 16 ani şi a găsit repede protectori puternici, precum cardinalul Francesco Maria Del Monte şi marchizul Guistiniani.
Prima comandă importantă pe care a primit-o şi care i-a stabilit reputaţia, a fost cea a Capelei Contarelli din Biserica San Luigi dei Francesi, în 1590. Caravaggio a executat primul tabloul „Sfântul Matei şi îngerul” într-o manieră naturalistă care a făcut ca opera să scandalizeze publicul şi să fie refuzată.
Artistul l-a înlocuit cu alt tablou „Chemarea Sfântului Matei şi Supliciul”. În acelaşi timp a realizat lucrările „Bachus” şi „Cap de meduză” de la Galeria Uffizi din Florenţa. În cel dintâi, Bachus, este reprezentat şi un coş cu fructe, subiect de natură moartă care se mai regăseşte într-un tablou de la Pinacoteca Ambrosiana din Milano. Caravagio nu a mai revenit la aceste subiecte de natură moartă.
Pentru cardinalul del Monte, artistul a realizat tabloul „Jupiter, Neptun şi Pluto”. Din cauza spiritului său îndreptat spre răzbunare şi revoltă, în anul 1604 i s-a intentat un proces de calomnie, şi a ajuns să fie fugar în Malta, Sicilia şi Napoli. Lucrări, precum „Un Popas”, în timpul fugii în Egipt, „Maddalena adormită” la Galleria Doria, „Prezicătoarea” de la Luvru, „Amorul învingător”, de la Berlin, arată un Caravaggio liniştit şi chiar graţios.
Artistul a provocat o revoluţie în pictură, prin decorarea bisericii San Luigi dei Francesi. I-a adus succesul sincer la artişti, succes amestecat cu scandal la public. Raţiunile acestui succes se pot rezuma în două cuvinte: luminism şi realism. Umbre aproape negre, opace, contrastează fără tranziţie, şi urmând o linie marcată cu lumini la fel de brutale. Este vorba despre lumini care duc cu gândul la lumina proiectată de aparatele moderne de iluminat.
Totul se detaşează pe un fond aproape totdeauna negru, dând o uimitoare impresie de plasticitate. Nimic nu vine să distragă atenţia. Nici peisajul, nici decorul. Un autor a făcut observaţia că această lumină aproape teoretică este aidoma aceleia folosite în ateliere pentru a-i învăţa pe tinerii artişti să-şi plaseze umbrele. Realismul la Caravaggio se reflectă în introducere de oameni obişnuiţi, oamenii din popor în scenele religioase.
Cel puţin trei din operele sale au fost refuzate de către cei care le comandaseră: „Sfântul Matei” din altarul Contarelli, cu picioarele încrucişate, etalându-şi în prim plan tălpile picioarelor; „Sfântul Pavel” şi „Moartea Fecioarei”.
Dar nu e acolo numai realism, ci şi bravadă. Subiectul „Chemării Sfântului Matei” sunt petrecăreţi cu panaşe insolente care joacă cărţi, în timp ce Hristos este aruncat într-un plan secund; subiectul „Martiriul Sfântului Matei” este ferocele călău gol, apoi copilul care fuge, cu gura deschisă pentru a striga sunt tipuri de personaje atât de greu de uitat şi pe care le vom regăsi într-o serie de tablouri inspirate de ele, îndeosebi în scene de martiriu, pentru care au fost un fel de model, după cum se menţionează în Enciclopedia Picturii Italiene, Ed. Meridiane, 1974.
Cu tablourile din capela Contarelii se înrudesc direct şi prin dată (1600-1601) enormele pânze din capela Cerasi de la Santa Maria del Popolo: „Răstignirea Sfântului Petru” şi „Convertirea Sfântului Pavel”. Între anii 1600 – 1607 artistul a fost deseori implicat în încăierări, lovituri de spadă, revolte care au culminat cu un omor în 1606. Caravaggio l-a ucis în duel pe pictorul Ranuccio Tommasoni, el însuşi grav rănit. A fost arestat, dar a reuşit să evadeze din închisoare şi să ajungă la Napoli. Bucurându-se totuşi de multă admiraţie a găsit întotdeauna pe cineva care să-l scoată din încurcătură: cardinalul Del Monte, cardinalul Scipione Borghese, ambasadorul Franţei, ambasadorul Modenei, marchizul Guistiniani.
În tot acest timp nu a încetat să picteze tablouri care sunt printre cele mai calde, printre cele mai liniştite din cariera sa. Se apreciază că în această perioadă Caravaggio a fost cunoscut ca cel mai faimos pictor din Roma. În 1604, a finalizat cel mai emoţionat din tablourile sale religioase „Coborârea în mormânt” aflat astăzi la Pinacoteca Vaticanului. În acelaşi spirit sunt şi „Fecioara cu copilul Isus” şi „Sfânta Ana”. Tot din această perioadă datează cel mai probabil şi „David ţinând capul tăiat al lui Goliat” care trece drept autoportretul artistului. Din anii care au precedat plecarea la Roma datează „Moartea Fecioarei”, de la Muzeul Luvru.
În perioada în care s-a refugiat la Napoli a pictat mai multe tablouri, printre care Biciuirea lui Hristos, de la San Domenico Maggiore, şi „Cele şapte fapte ale milosteniei”. Capodopera perioadei malteze este „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, de la catedrala din Valetta. În 1608, la Siracuza a executat pentru biserica Santa Lucia, „Înmormântarea sfintei”.
Ultima pânză a maestrului, executată la Palermo este „Închinare a păstorilor”. La Napoli a fost victima unei grave agresiuni. A fost rănit, arestat şi închis. După ce a fost eliberat, s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit la 18 iulie 1610, la Porto Ercole.
La 31 iulie, o notă oficială anunţa că obţinuse iertarea de la Sanctitatea Sa. Cariera sa radiantă avea să aibă consecinţe nemaipomenite pentru istoria picturii. Michelangelo Merisi Caravaggio stăpânea un ansamblu de tehnici care au reprezentat chiar bazele fotografiei, consideră cercetătorii. (Text: Agerpres, Foto: commons.wikimedia.org, ksean.com, ibiblio.org)
