Mărţişorul este un calendar simbolic reprezentat de un şnur bicolor, care adună zilele, săptămânile şi lunile anului în două anotimpuri, iarnă şi vară, făcut cadou la 1 martie, ziua Dochiei, străvechi început de an agrar.
Generalizat astăzi la sate şi oraşe, mărţişorul este confecţionat din două fire colorate alb şi roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor şi femeilor care îl poartă agăţat în piept una sau mai multe zile.
Deşi nu se ştie cu exactitate de când datează acest obicei, se ştie că prima zi a primăverii era celebrată încă de acum aproximativ 8.000 de ani, iar mărţişorul îşi are originea în credinţele şi practicile agrare de atunci.
Romanii sărbătoreau începutul primăverii la 1 martie, lună care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu ce personifica renaşterea naturii. Deşi obiceiul poartă numele acestuia, nu are niciun fel de conotaţie marţială. Se spune că mărţişoarele sunt purtătoare de noroc şi fericire. Sunt formate dintr-o fundiţă roşu cu alb, roşul semnificând iarna, iar albul – primăvara. De fapt, şnurul reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric.
La această fundiţă se adaugă alte simboluri ale norocului, cum ar fi trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar sau inimă. Mărţişorul este purtat pe haină, la vedere, sau legat la mână, timp de câteva zile, începând cu 1 martie. În trecut, se purta până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se auzea cucul cântând, înfloreau cireşii, veneau berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul era atârnat de crengile pomilor înfloriţi sau de un trandafir, ca să aducă noroc, ori era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: „Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.
Pe vremea dacilor, simbolurile primăverii erau confecţionate în timpul iernii şi se purtau doar după 1 martie. Mărţişoarele erau atunci pietricele albe şi roşii înşirate pe o aţă şi se purtau la gât. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, simboliza viaţa, deci femeia, iar culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, era specifică înţelepciunii bărbatului.
Şnurul mărţişorului reprezintă, prin urmare, împletirea armonioasă a celor două. Potrivit altor surse, mărţişoarele constau în monede care erau atârnate de fire subţiri de lână, negru cu alb. Alegerea monedei, din aur, argint sau bronz, indica statutul social. Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumuseţe şi previn arsurile din cauza soarelui.
După unele tradiţii, firul Mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul primăvara, la naşterea anului agrar.
Astfel, întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, se poate afirma cu certitudine că acesta este un obicei vechi românesc, atestat în toate zonele locuite de români şi aromâni, preluat apoi de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei. (Text: Agerpres, Foto: ganduricepot.files.wordpress.com. rtv.net)
