Mănăstirea „Sfântul Nicolae – Sitaru” este situată în partea de nord-est a judeţului Ilfov, în pădurea din apropierea satului Sitaru din comuna Grădiştea, fapt pentru care este cunoscută şi sub numele de „Mănăstirea Sitaru”, arată istoricului sfintei mănăstiri.
Întinderea Codrilor Vlăsiei a constituit o străveche vatră sihăstrească având multe aşezări monahale (schituri şi chili izolate) situate pe insule, în mijlocul râurilor şi lacurilor din această regiune.
Movila pe care a fost construită Mănăstirea Sitaru a fost, iniţial, o insulă în mijlocul apelor Ialomiţei. Şi în prezent, în anii ploioşi, când apele Ialomiţei cresc, zona din jurul Mănăstirii se umple de apă, iar movila redevine o insulă.
Pe insuliţa din mijlocul Ialomiţei, înainte de zidirea actualei mănăstiri, a existat un schit a cărui vechime nu este cunoscută.
Ctitorul Mănăstiri Sitaru este Papa Greceanu, străbunicul voievodului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) (prin fiica sa, Păuna, bunica domnitorului).
Născut în anul 1578, Papa Greceanu era şeful cancelariei domneşti în timpul voievodului Mihai Viteazul (1593-1601), având titlul de „vel logofăt”. Acest titlu l-a păstrat şi în perioada celorlalte domnii care i-au succedat domniei lui Mihai Viteazul. Mai târziu a fost numit „vel vornic” şi „biv vel vornic” (adică fost mare vornic), slujind sub 11 domnii.
Papa Greceanu a murit în anul 1632, în luna octombrie, într-o luptă împotriva lui Matei Aga din Brâncoveni.
Pentru ridicarea aşezământului, lucrare începută în anul 1626, s-a folosit ca material piatră de râu, construirea bisericii încheindu-se în anul 1627. Apoi s-au ridicat zidurile înconjurătoare. Biserica zidită a fost închinată de ctitorul său, Sfântului Nicolae, hram pe care îl avusese şi biserica de lemn aparţinând vechiului schit.
În anul 1640 a murit unul din fii lui Papa Greceanu, Fota Spătarul, care a fost înmormântat în biserica mănăstirii.
Primul document care face referire la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” datează din 15 aprilie 1631 şi aparţine voievodului Leon Tomşa. Aflăm astfel că sfântul locaş era la acea dată bine organizat, condus fiind de egumenul Serafim.
Aşezământul de la Sitaru apare menţionat şi într-un pitac din decembrie 1785 ca important locaş cu viaţă înfloritoare şi bine organizată, bucurându-se de multă grijă din partea domnitorului din vremea aceea Mihail Şuţu.
Ca urmare a decretului de secularizare a tuturor averilor mănăstireşti din 1864, mănăstirea a intrat în stare de paragină şi pustiire.
În 1960, prin decizia Direcţiei Generale a Monumentelor Istorice, s-a executat ample lucrări de renovare. Din anul 1974 au fost demarate lucrări pentru construirea trapezei, bucătăriei, primului corp de chilii şi a stăreţiei. Acestea au fost amplasate pe latura de nord a incintei istorice.
În mijloc se află biserica. Pe latura de nord s-au construit: trapeza, bucătăria, un prim corp de chilii şi clădirea stăreţiei.
În partea de est a fost construit paraclisul şi un al doilea corp de chilii, iar pe latura sud-estică faţă de incinta istorică, s-a zidit un arhondaric (casă de oaspeţi).
În extremitatea estică s-au amenajat anexele gospodăreşti.
După anul 1977 au fost construite paraclisul şi un nou corp de chilii. Lucrările au fost terminate în anul 1986.
Anexele gospodăreşti (grajduri, hambare, garaj pentru utilaje agricole, brânzărie, brutărie, atelier de tâmplărie, magazia de lemne şi alte dependinţe) vor fi ridicate între anii 1980-1990 şi 2000 — până în prezent.
Potrivit site-ului oficial al aşezământului, din punct de vedere arhitectonic biserica Mănăstirea Sitari poate fi considerată, prin eleganţa liniilor arhitectonice şi prin măiestria şi bunul-gust al ornamentaţiei, pe drept cuvânt ca o bijuterie a arhitecturii româneşti.
Dimensiunile bisericii sunt de 24 m lungime şi 9 m lărgime în exterior, proporţiile sunt frumoase şi decoraţia ei atât sculpturală cât şi picturală este din cele mai bogate.
Planul este perfect executat, cu ziduri groase şi cu bolţile frumos compuse. Are un pridvor semiînchis sprijinit pe coloane de piatră şi două turle. Ferestrele sunt dispuse în două registre.
Altarul este semicircular, cu o calotă semisferică, având două ferestre în partea de est (una în registrul inferior, iar cealaltă în registrul superior) şi alte ferestruici pe axul nord-sud (ambele în registrul inferior).
Naosul este dreptunghiular, alungit, cu bolţi înalte, cu două abside laterale semicirculare, fiind prevăzut cu şase ferestre: patru dintre ele sunt dispuse la extremităţile absidelor (câte una în registrul inferior şi una în registrul superior pentru fiecare absidă) şi alte două ferestre sunt dispuse posterior absidelor, pe axa nord-sud, în registrul inferior.
Pronaosul, mai larg decât naosul, este boltit, cu o cupolă centrală flancată de câte două arcuri laterale excentrice de fiecare parte şi are patru ferestre dispuse pe axa nord-sud (două în registrul inferior şi două în cel superior).
Pridvorul boltit, de aceeaşi lărgime cu pronaosul, este susţinut de coloane de piatră sculptată cu socluri şi capiteluri bogat ornamentate.
Arhitectura exterioară se caracterizează printr-o ornamentaţie bogată, cu două rânduri de arcaturi în formă de acoladă orientală, sprijinite pe semicolonete încastrate în zid. Cele două rânduri de arcaturi sunt despărţite de un brâu obişnuit, toroidal.
Aceste arcaturi, cu decoraţia picturală ce le acoperă, fac ca biserica Mănăstirii Sitaru să se numere printre cele mai frumoase din veacul al XVIII-lea.
Ferestrele ca şi uşa de la intrare au ancadramente de piatră sculptată, bogat ornamentate.(Text: Agerpres, Foto: crestinortodox.ro, Video: youtube.com)
