Unul dintre cei mai de seamă autori români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, poetul şi matematicianul Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, s-a născut la 19 martie 1895, la Câmpulung-Muscel.
Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei născută Şoiculescu, a urmat clasele primare la Câmpulung-Muscel, Dămieneşti (judeţul Roman) şi Stâlpeni, (judeţul Argeş), iar liceul la Piteşti, Câmpulung-Muscel şi Bucureşti, din cauza deselor mutări ale tatălui său, cu locul de muncă.
A fost remarcat de matematicianul Gheorghe Ţiţeica încă din timpul liceului, cu ocazia unui concurs al „Gazetei matematice” (1912). A urmat Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia matematică, continuându-şi, din 1921, specializarea la Gottingen, Tubingen şi Berlin. Tot în acest timp, Barbilian şi-a dezvoltat şi pasiunea pentru poezie afirmând că „poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa”, iar acolo „unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie”.
Revenit în ţară în anul 1925, s-a căsătorit cu Gerda Hossenfelder, fiica unui medic, şi în acelaşi an a început să lucreze ca profesor suplinitor de matematică la liceul din Giurgiu. În octombrie 1926, a primit un post de asistent la catedra de geometrie analitică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, iar în anul următor s-a mutat în Bucureşti unde a predat matematica la liceul „Spiru Haret” şi „Dimitrie Cantemir”. A luat doctoratul în matematică, în anul 1929, cu teza „Reprezentarea canonică a adunării funcţiunilor ipereliptice” şi a devenit conferenţiar universitar (1932), profesor de Matematici elementare şi Axiomatică, apoi de Algebră şi Teoria numerelor la Universitatea din Bucureşti, iar, din 1942, profesor titular la Catedra de algebră a aceleiaşi universităţi. După anul 1930, principalele sale preocupări s-au îndreptat spre aritmetică, algebră şi geometria algebrică.
Dan Barbilian s-a impus sub pseudonimul Ion Barbu ca poet şi publicist, colaborând cu versuri, articole în diferite reviste, ca „Sburătorul”, „Literatorul” (în care debutează cu poezia „Fiinţa”, în 1918), „Contemporanul” etc. Limbajul nou, sintetic, jocul simbolurilor din poemele sale constituie o cheie de iniţiere, un pitagorism poetic, poetul cantonându-se astfel într-o specie aparte de ermetism, pe care critica literară a epocii a numit-o „barbism”.
Opera sa reprezintă diagrama trecerii de la romantism la poezia modernă, o ruptură faţă de tradiţia poetică românească şi universală: „Joc secund” (1930) – volum ce reuneşte poemele sale cele mai reprezentative: „După melci”, „Isarlâk”, „Riga Crypto şi lapona Enigel”, „Oul dogmatic”, „Uvedenrode” ş.a.; ultimul său poem, „Bălcescu trăind” (1956).
Calităţile sale de critic literar transpar din articolele polemice publicate în revistele „Ideea europeană”, „Vremea” etc., la adresa lui Tudor Arghezi, Vladimir Streinu, Cioculescu, din analiza evoluţiei poeziei lirice româneşti în perioada de după Eugen Lovinescu, observându-se astfel poziţia poetului faţă de „noile curente poetice”, cum le numeşte.
Ion Barbu a fost membru în Uniunea matematică germană (1938), distins cu Premiul „Gh. Lazăr”, pentru matematică, al Academiei (1950), membru titular post mortem al Academiei Române (21 ianuarie 1991). A murit la 11 august 1961, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti. (Text: Agerpres, Foto: istoria.md)
