George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, una dintre personalităţile artistice de geniu ale secolului XX, s-a născut la 7/19 august 1881 în comuna Liveni din judeţul Botoşani, care astăzi îi poartă numele.
După ce familia s-a stabilit la Cracalia, în 1884, a început să descopere tainele pianului şi şi-a confecţionat singur prima vioară. Aici, a fost într-o legătură permanentă cu muzica şi cu lăutarii satului. La patru ani, a primit o vioară şi a început să cânte, la început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, după un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul.
”Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac, aşa cum îi spuneau familia şi apropiaţii, visa să devină compozitor încă de la vârsta de cinci ani”, consemnează datele biografice publicate de Muzeul Naţional ”George Enescu”.
La cinci ani, în 1886, a compus o primă lucrare – ”Țara Românească, operă pentru vioară şi pian”. În acelaşi an, George Enescu l-a cunoscut pe renumitul compozitor Eduard Caudella, de la Iaşi, care i-a îndrumat primii paşi în muzică, marcându-i hotărâtor destinul.
Despre această întâlnire, a mărturisit într-un interviu acordat preotului Nicolae Hodoroabă, în ziarul ieşean ”Opinia”, din 21 martie 1927: ”…La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el şi i-am cântat aşa cum învăţasem după ureche. Mi-a spus că am talent şi m-a trimis acasă să învăţ notele. Le-am învăţat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iaşi de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note”.
În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu s-a înscris la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich şi Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. a învăţat elementele de bază ale studiului instrumentului şi a deprins tradiţia de interpretare a operelor lui Beethoven şi Schubert. Director al Operei Curţii de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs. Din această perioadă datează şi primele sale interpretări ca violonist. Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe scena de concert a sălii Bösendorfer din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului.
Îi plăcea foarte mult studiul armoniei, la 11 ani lucra deja pe forme precum rondoul, sonata, variaţiunea. Surprinzătoarea polivalenţă a lui George Enescu a fost imediat recunoscută. Criticii muzicali vienezi l-au numit ”un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara şi pianul cu o maturitate şi o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile vieneze au ajuns şi în ţară, iar cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele româneşti.
Prima ieşire în afara Conservatorului a avut loc la 13 aprilie 1892, în cadrul concertului ”Fantasie” de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser. Consacrarea tânărului violonist este legată de un alt moment, o săptămână mai târziu, când l-a înlocuit pe concert-maistrul berlinez Fritz Strauss, interpretând un ”Capriciu” de H. Vieuxtemps. În ultimul an la Viena, 1894, în cadrul unui concert de binefacere, George Enescu a interpretat prima parte din ”Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor” de F. Mendelssohn-Bartholdy. Perioada din ”oraşul muzicii” s-a încheiat triumfător pentru Enescu.
La 20 martie 1894, a susţinut un concert ca violonist, la Ateneul Român din Bucureşti, acompaniat la pian de profesorul J. Hellmesberger Jr., interpretând lucrări de Mendelssohn-Bartholdy, Vieuxtemps, Benjamin, Godard, Sarasate.
La recomandarea profesorului Hellmesberger Jr., George Enescu a fost trimis de tatăl său să studieze la Paris, la Conservator (1895-1899), unde a fost îndrumat de profesorii José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct, potrivit biografiei prezentate de Muzeul Naţional ”George Enescu”. La 13 ani, artistul scrisese deja trei simfonii. A fondat un ”Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella şi Louis Fournier, şi cvartetul de coarde ”George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Fournier şi Fritz Schneider.
Un moment excepţional pentru istoria muzicii româneşti a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 15 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept ”confirmarea apariţiei unui creator român de excepţie în context internaţional”. La 23 decembrie 1897, interpretează pentru întâia oară muzică de cameră, în sala Pleyel din Paris.
Din program a făcut parte ”Sonata op. 12” de A. Gedalge, profesorul său, lucrare ce îi este dedicată. Din perioada studiilor la Paris datează cele patru ”simfonii de şcoală”: ”Poema Română op. 1” (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, ”Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2” (1897), ”Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3” (1897), ”Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6” (1899), conform Muzeului Naţional ”George Enescu”. La 6 februarie 1898, suita simfonică pentru orchestră ”Poema Română” este cântată în primă audiţie absolută, la Paris, având un imens succes, iar la 13 martie, în primă audiţie la Bucureşti, la Ateneul Român, interpretată de Orchestra simfonică a lui Eduard Wachmann, dirijată de tânărul compozitor.
La 17 decembrie 1898, la un concert de binefacere la Ateneul Român, la care participă Elena Bibescu, D. Dinicu, E. Loebel, Th. Fuchs, George Enescu cântă pe noua vioară „Stradivarius”, cumpărată cu bani în parte obţinuţi prin subscripţie publică.
La 24 iulie 1899, a absolvit clasa de vioară la Conservatorul din Paris, ocazie cu care a primit o vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său.
La 11 şi 18 februarie 1900, cântă pentru prima oară ca solist cu Orchestra Colonne din Paris, dirijată de Edouard Colonne, interpretând ”Concertul pentru vioară în re major” de Beethoven şi ”Concertul nr. 3 pentru vioară în si minor” de Saint-Saens. La 8 aprilie 1900, orchestra simfonică din Bucureşti, dirijată de George Enescu, cântă la Ateneul Român, în primă audiţie, lucrarea sa ”Fantezia pentru pian şi orchestră”, solist Theodor Fuchs.
”În lumea muzicii – spunea George Enescu – eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune muzica şi niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare (…)’‘.
”Ca un adevărat artist, Enescu urmăreşte descoperirea ideii compozitorului. În tot ce interpretează el, se simte pecetea unei gândiri profunde, a unei bogate culturi şi distincţii…Tonul viorii lui avea un ce personal, un vibrato cald, iar trăsătura arcuşului era de o fineţe rar întâlnită. Maestrul anima instrumentul, imprima întregii ambianţe enorma sa personalitate, te fascina şi crea o atmosferă de mare înălţare artistică’‘, spunea renumitul violonist David Oistrah.
Până la 24 de ani, între compoziţiile sale simfonice se numărau şi cele două ”Rapsodii” pe teme naţionale româneşti, o ”Suită de orchestră”, alături de care creaţia sa muzicală s-a desăvârşit şi cu alte lucrări pentru orchestră: ”Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră”, ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, ”Uvertura pentru concert”, ”Uvertura triumfală”, concerte pentru pian şi orchestră, pentru vioară şi orchestră, poemul simfonic ”Vox Maris”, trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, ”Săteasca”.
A mai compus lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde şi două cu pian, un octet pentru coarde şi un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel şi pian, pentru vioară şi pian (sonate), precum şi piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele ”La Vission de Saul”, ”L’Aurore” şi lieduri).
Evoluţia în creaţia simfonică a fost marcată de ”Rapsodiile române” (1901 şi 1902). În ţară, prima audiţie a ”Rapsodiei române nr. 1 în La major” a avut loc la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra ”Philarmonica” din Arad. Cea de-a doua rapsodie a fost ascultată, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ”Santa Cecilia”.
Opera ”Oedip” a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice greceşti. Orchestraţia tragediei lirice în patru acte a fost finalizată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public şi de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului XX. În ţară, ”Oedip” a văzut lumina rampei la 22 septembrie 1958, la Opera Română din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediţii a Festivalului naţional ”George Enescu”. ”Oedip” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soţie, la 4 decembrie 1937.
”’Oedip’ mi-a frământat mintea timp de un sfert de secol şi mi-a luat zece ani de muncă. Primele note le-am scris în Elveţia, aproape de Lausanne, iar ultimele la Tescani, în Moldova (…) Nu sunt eu în măsură să declar dacă ‘Oedip’ este sau nu cea mai reuşită dintre lucrările mele. Ceea ce pot afirma cu certitudine este că, dintre toate, îmi este cea mai dragă”, mărturisea George Enescu (conform volumului ”George Enescu. Omagiu cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naştere”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981).
A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice şi prin limpezimea concepţiei, prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului. În 1921, la 8 decembrie, a dirijat ”Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din Bucureşti. Până la plecarea din ţară, a concertat cu Orchestra simfonică ”George Enescu” din Iaşi (1918-1920) şi cu Filarmonica din Bucureşti (1920-1946), al căror dirijor era.
Remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care căpătaseră un incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şcoli muzicale româneşti. Pentru încurajarea tinerelor talente şi a promovării artei de compoziţie româneşti a înfiinţat, în 1912, premiul naţional de compoziţie ”George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din ţară. În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români şi primul ei preşedinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român.
George Enescu şi Gabriel Pierné
În a doua parte a vieţii sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susţinut cursuri la Conservatorul de Muzică, dar şi în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituţii din Franţa, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), şi ca profesor de compoziţie, la Universitatea Harvard (SUA).
Marele muzician Yehudi Menuhin mărturisea: ”Când am început să studiez cu Enescu, cântam, mai mult sau mai puţin, aşa cum o pasăre îşi spune viersul, în mod instinctiv… Ceea ce am primit de la el, prin exemplu, nu prin cuvinte, a fost aptitudinea de a transforma nota într-un mesaj vital, de a da formă, înţeles frazei, viaţă muzicii”.
În septembrie 1946, George Enescu decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi Canada, se stabileşte, cu soţia sa, la Paris. În ultimul deceniu al vieţii, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist şi pianist, dar mai ales ca dirijor.
În anul 1954, termină la Paris ”Simfonia de cameră pentru 12 instrumente solo, op.33”. În noaptea de 13 spre 14 iulie 1954, George Enescu a suferit un atac cerebral. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul ”Paganini”, din partea organizaţiei ”Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”. La 23 ianuarie 1955, are loc prima audiţie a ”Simfoniei de cameră”, la Paris.
George Enescu s-a stins din viaţă la 4 mai 1955 (5 mai 1955, conform unor surse), în apartamentul său din Rue de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul ”Pere Lachaise”, din capitala Franţei.
”S-a sfârşit… Povestea aceasta începe departe, pe plaiurile moldave, şi se termină aici, în inima Parisului. Ca să ajung din satul meu natal în marele oraş unde îmi termin drumul, am luat-o pe o cale prăfuită, străjuită de copaci până departe, departe, la nesfârşit. Drumul a fost lung, desigur. Ce scurt mi s-a părut!”, se încheie ”Amintirile lui George Enescu” (”Les Souvenirs de Georges Enesco/ Amintirile lui George Enescu”, Bernard Gavoty).
Recunoaşterea lui George Enescu ca muzician complex şi complet a fost întărită şi prin alegerea ca membru al unor importante instituţii din lume. A fost membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei ”Santa Cecilia” din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Știinţe şi Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română.
În 1956, este inaugurat, la Bucureşti, Muzeul ”George Enescu”, în clădirea din Calea Victoriei unde a locuit un timp marele muzician, iar la 4 septembrie 1958 are loc deschiderea solemnă a primului Concurs şi Festival Internaţional ”George Enescu”, la Bucureşti. (Text; Agerpres, Foto: georgeenescu.ro, Video; youtube.com)
