Tinerii păstori din zona Covasna-Voineşti obişnuiau, în trecut, să coboare din munţi de Sântilie să îşi aleagă neveste dintre fetele de măritat. Se primeneau cu straie de sărbătoare şi se întâlneau în Valea Zânelor, la nedeia mocănească, iar dacă se plăceau şi părinţii se înţelegeau la zestre, atunci toamna sau anul viitor, după caz, urma nunta. Băieţii trebuiau, în mod obligatoriu, să aducă „daruri de dragoste”, de regulă o „păpuşă” de caş, iar dacă „ofranda” le era acceptată primeau în schimb un fir de busuioc pe care fetele îl purtau la piept, în păr sau la cingătoare.
„În zona noastră sunt crescători de oi din tată în fiu. În anul 1938, spre exemplu, erau 250.000 de oi aici, în Covasna, toţi munţii ăştia erau plini de stâni. Ciobanii urcau la munte primăvara şi mai veneau de Sântilie, iar când veneau trei zile chefuiau (…) Eu eram copil şi ţin minte că se adunau ciobanii în Valea Zânelor, îşi alegeau fetele, iar nunţile se făceau în toamnă, când terminau cu muntele, că nu era uşor să organizezi o nuntă (…) Eu am prins momentele în care fiecare mergea la nuntă cu lingura, furculiţa şi paharele de acasă, că nu era logistică pentru nunţi, ca acum. Şi înainte, pe vremea părinţilor mei, era o mândrie să fie anunţată zestrea care se dădea fetei sau băiatului. A fost şi atunci şi se menţine şi acum”, a declarat Dorel Lungu, unul dintre membrii de vază ai comunităţii locale din Voineşti.
Nunta mocănească ţinea patru-cinci zile, începea vinerea cu făcutul podoabelor şi se încheia luni cu „spălatul blidelor” sau marţi, cu adunatul cortului. „Se adunau toate neamurile să dea o mână de ajutor la spălatul vaselor şi se începea cu pastramă, cu bulz, cum e tradiţia la noi”, a adăugat Dorel Lungu.
Păpuşile de caş se făceau în nişte matriţe din lemn ornamentate cu diferite modele sculptate, iar capul avea formă de cruce.
„Caşul se punea la înmuiat, se fierbea la o anumită temperatură, cu sare, şi când se scotea din cazan se punea în matriţa cu cruce, cu simboluri ortodoxe. Erau nişte bucăţi din lemn sub forma unei femei (…) E greu de făcut păpuşarul, că aşa îi zice, trebuia cineva care să se priceapă. Tata a avut unul, dar l-a dat cuiva şi nu s-a mai întors (…) Când veneau de la stână, ciobanii aduceau în glugă vreo trei, cinci, zece păpuşi de caş că mai dădeau şi la verişori şi la nepoate, să nu fie supărare (…) Să ştiţi că atunci când coborau din munte primul lucru nu era să facă baie, prima dată se adunau aşa cu plete şi bărboşi pentru că aşa un dor aveau să vină acasă, să vadă neamurile şi lumea şi abia apoi urma spălatul şi mergeau la frizer şi intrau în Sântilie”, a declarat Mircea Cojan, un cunoscut oier din zonă.
Vremurile s-au schimbat, dar voineştenii nu vor să piardă tradiţia, aşa că în fiecare an, în preajma Sântiliei, reconstituie această sărbătoare străveche. Duminică s-au întâlnit la casa nedeii din Valea Zânelor, unde au reiterat obiceiurile tradiţionale de nuntă, cum ar fi împodobitul porţilor cu brazi şi ştergare ţesute, cerutul miresei, bărbieritul mirelui, hora miresei, ruperea colacului, descălţatul naşilor, trânta voinicilor şi ridicatul bolovanului.
Fiecare moment are o semnificaţie şi un rost aparte, explică vornicul, spre exemplu dacă mireasa scoate mai „iute” opinca naşului din picior atunci înseamnă că femeia va avea ultimul cuvânt în casă, dacă paiele aprinse aruncate la picioarele tinerilor însurăţei în timp ce dansează se sting repede înseamnă că nu vor avea certuri în familie, iar ruperea colacului deasupra capului miresei şi împărţirea lui în patru zări e de bun augur pentru viitorii părinţi, existând credinţa că vor avea urmaşi sănătoşi, viguroşi şi, desiguri, mocani.
Bătrânii spun că belşugul şi norocul unei familii sunt atrase de darurile pe care le primesc la nuntă, iar dacă în ziua de azi e simplu cu darul, mergi cu banii în plic, pe vremuri întreaga comunitate se simţea datoare să contribuie cu câte un obiect la bunăstarea viitoarei familii, aşa că dăruiau de la perne şi leagăne pentru prunci până la cârlani.
Cât despre „trânte”, povesteşte Dan Dumitru Jurebiţă, urmaşul unei străvechi şi respectate familii voineştene.
„Era trânta dreaptă ciobănească (…) şi o trântă la curea. Bolovanii sunt de diferite greutăţi, pentru diverse categorii, iar prin astea flăcăii vroiau să-şi demonstreze puterea şi să impresioneze fetele (…) Cât tinerii erau la nedeie, de oi vedeau bacii cei bătrâni (…) Dar era o tradiţie la noi, dacă erau trei fete într-o casă, trei surori, până nu se mărita prima nu se mărita niciuna. Dacă cea mare se căsătorea, următoarea „cădea din pod”, aşa se zicea, adică urma la rând la măritiş. Asta era datina, eu o consider greşită, dar timpul a evoluat şi s-a terminat şi cu asta. De zestre se dădeau oi, pământ, perini, cojoace, mobilă, fata venea cu mobila, iar băiatul cu casa, dar el trebuia să aibă patul lui. Mirii nu dormeau în prima noapte împreună, naşa dormea cu fina, finul cu naşul, pentru că la nunta se mai bea şi era o realitate în ce priveşte urmaşii”, spune Dan Dumitru Jurebiţă.
Alaiul de nuntă, cu cai şi căruţe împodobite, porneşte în fiecare an din faţa Bisericii ortodoxe din Voineşti, după ce primeşte binecuvântarea preotului, iar petrecerea are loc la casei nedeii din Valea Zânelor, în curtea căreia se întind câteva mese cu feţe albe şi ştergare ţesute pentru cei mai vârstnici şi importanţi dintre invitaţi. Nuntaşii, dar şi turiştii care vin la nedeie sunt cinstiţi cu cozonac şi vin, dar pot gusta şi din produsele tradiţionale ale crescătorilor de oi din zonă, unele preparate chiar pe loc, cum ar fi urdă, pastramă de oaie, tochitură la ceaun sau bulz cu brânză copt pe jar.
În târgul Sântiliei de la Covasna a fost reconstituită o stână tradiţională, cu oi, berbeci, catâri şi câini mocăneşti, iar cei care au dorit şi-au putut cumpăra opinci, costume populare, curele, chimire, căciuli sau cojoace potrivite „pentru iarna ce va să vie”.
„E frumos şi acum la nedeie, dar noi am prins ca băieţi şi parcă era mai frumos pe vremuri, că era mai natural. E bine că nu se uită tradiţiile şi că încercăm să le păstrăm, să se ducă şi de acum încolo cât de mult. Pe vremuri erau mulţi care se ocupau cu oile, acum mai sunt doar câteva familii. Noi am ţinut la tradiţie şi în fiecare an am venit la Sântilie, aşa cum am ţinut din moşi-strămoşi, cu ce am avut din vechime şi cu ce avem azi (…) De mic copil asta am învăţat şi asta am făcut până acum, dar trecerea anilor mă dă înapoi. Am venit cu cumnatul, cu un frate să mă ajute, că singur nu le poţi face pe toate. Eu am făcut caşul să vadă lumea cum se face, ei au închegat urda, au făcut mămăliga şi bulzul. Care au venit au întrebat, le-am zis, au filmat, au mai fotografiat, a mai fost cineva de la Bucureşti, un domn profesor căruia îi place tare, văd că toate le-a căutat de la A la Z. Facem şi noi ce putem ca să ne mai păstrăm tradiţia. Eu aş vrea, dar nu e uşor cu oile şi păcat că tineretul l-am cam scăpat şi nu-i vina noastră”, spune Mircea Cojan.
E necăjit, îi simţi supărarea în privire şi vorbe, pentru că trei din cei patru flăcăi ai lui au plecat la lucru în străinătate. A rămas acasă doar cu feciorul cel mare, iar acum mai ţine doar o sută de oi şi alea împrăştiate pe la alţi ciobani. Stânile le mai are, dar sunt goale. Nu prea mai merită, spune că furajele sunt scumpe, terenuri de păşunat găseşti tot mai greu, produsele abia se vând, preţul caşului a scăzut faţă de anul trecut de la 12 la 10 lei kilogramul, ciobanii vor simbrie mai mare şi a renunţat şi la subvenţia de la Uniunea Europeană pentru că „sunt greutăţi cu hârtiile”.
„Băieţii mei chiar erau în meserie adevărată, (…) dar dacă au văzut ei că nu merge cu oile şi nu merge şi tot mergem înapoi, cheltuielile sunt mari, mai bine acolo că câştigă mai bine. Mai am o sută de oi, vaci, porci, mai tai câte unul, le trimit că e mai bun de acasă, le trimit brânză… Ei ar şti s-o facă, dar deocamdată stau acolo unde sunt, că e poate mai bine, se şi munceşte, dar se şi câştigă. La noi, câştigul pe un an de zile îl faci acolo în două luni. Mai vin acasă, regretă şi ei când lasă tot şi pleacă iar, dar asta e, trebuie să îşi vadă de treaba lor”, se consolează singur nea Mircea.
Spune că nici ciobanii, dar nici turiştii nu mai sunt cum erau pe vremuri, dar se înseninează când îşi aminteşte de vremurile bune şi de glumele pe care le făceau când era şi el mai în putere, pentru că şi ciobanii au glumele lor, aşa cum au vânătorii şi pescarii.
„Se zice că era un cioban de doi metri douăzeci, când tăia bradul cică îl lua singur, mămăliga o fierbea într-un cazan mare, o tăia în două la o masă, vă daţi seama ce poftă avea şi ce om era ăla. Se zicea că opinca lui aşa o mărime avea la picior de scăldai în ea un copil de şapte luni. Îl chema Ilie şi vă daţi seama ce fecior era ăla. Erau multe glume din astea, care ţineau la cei cu minte mai puţină (…) Acum ciobanii sunt altfel, încep dimineaţa cu cafeaua, dau drumul la radio, telefon mobil, au şi de ăla (…) Turistul care vine parcă e stresat, se uită la ceas imediat, se uită la telefon, am zis, a plecat. Parcă nu-i aşa, trebuie să revenim la calmul care era odată, dar nu mai e”, mai spune gazda noastră, în timp ce turna jintiţă în pahar şi despica pe îndelete un bulz aburind, din care se prelingea brânza topită.
Profesoara Adriana Bota crede însă că tradiţiile sunt „din nou pe val’, dovadă că tinerii îşi fac costume populare, le poartă, fac parte din formaţii folclorice şi dau o mână de ajutor la organizarea evenimentelor de acest gen.
„Să ştiţi că se întorc la tradiţii, vedeţi cât de mulţi tineri poartă costume populare (…) Liceenii au împărţit pliante prin hoteluri, au făcut ghidaj, ne-au ajutat foarte mult, chiar ne bucurăm mult că au fost într-un număr atât de mare”, spune Adriana Bota.
O altă tânără profesoară, Florentina Teacă, din Covasna, a scos de sub tipar două albume de fotografii cu oameni ai zonei, ilustrative pentru trecutul acestei comunităţi româneşti. Le-a adunat din colecţii particulare cu ajutorul elevilor, dorind să aducă un omagiu oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri, care au ţinut vie această comunitate de români, dar şi să salveze de la dispariţie şi uitare aceste fotografii.
„Cine nu îşi cunoaşte istoria şi nu îşi respectă înaintaşii nu va şti să îşi construiască viitorul (…) Este o datorie de onoare pentru fiecare dintre noi să ştim ce au făcut înaintaşii noştri (…) Suntem datori faţă de aceşti oameni să nu îi uităm şi să le cinstim memoria (…) Acesta a fost punctul de plecare în misiunea pe care mi-am propus-o (…) Un arc peste timp, ilustrând viaţa lor spirituală, tradiţiile şi obiceiurile, ocupaţiile, meşteşugurile, portul popular. Un omagiu adus înaintaşilor noştri care au creat cultura tradiţională specifică locului. De asemenea, un alt motiv pentru care se impunea o astfel de acţiune îl constituie încercarea de a eluda dispariţia fizică a acestor fotografii vechi, salvarea lor până nu e prea târziu, şi, aş adăuga, cât încă mai avem bătrâni care să recunoască personajele din fotografii, spre a le feri de pericolul uitării”, afirmă profesoara Florentina Teacă.
În cel de-al doilea album intitulat „Chipuri de demult din inima României”, lansat duminică la nedeie, sunt publicate câteva fotografii inedite, printre care şi câteva din colecţia personală a familiei Teculescu. În una dintre ele, episcopul Justinian Teculescu, originar din Covasna, apare alături de mareşalul Averescu, patriarhul Miron Cristea, poetul Octavian Goga şi mitropolitul Visarion Puiu, iar alta îl are alături pe generalul Berthelot. Fotografiile au fost oferite spre publicare de nepotul episcopului, Şerban Teculescu, care trăieşte în Franţa.
Florentina Teacă a declarat că nedeia mocănească avea nu doar rostul de „a mijloci idile, de a face alianţe”, ci şi de „a uni hotarele dintre românii de aici şi românii de peste munţi”. Iar pentru a reînnoda tradiţia, Asociaţia cultural-creştină „Justinian Teculescu” din Covasna, organizatorul nedeii, a invitat la ediţia din acest an şi o formaţie folclorică românească din Vidin, Bulgaria.
Printre invitaţi s-au mai numărat şi membrii asociaţiei „Omnis Barbaria” din Satu Mare, care au prezentat obiceiurile civile şi militare ale dacilor. Nu au fost invitaţi întâmplător, ci pentru că în apropierea staţiunii Covasna se află o cetate dacică veche de aproape 2000 de ani, care, potrivit arheologilor, ar fi una dintre cele mari din afara Munţilor Orăştiei, fiind înconjurată de mai multe terase fortificate cu ziduri de piatră.
Potrivit legendelor, cetatea ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii, dar oamenii de ştiinţă nu pot confirma acest lucru. O mare parte dintre zidurile cetăţii au ieşit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni puternice care a smuls arborii şi a culcat pădurea la pământ. La rădăcinile copacilor seculari au apărut nu doar ziduri de piatră, ci şi alte vestigii, cum ar fi bucăţi de ceramică, monede şi obiecte de cult, pe baza cărora specialiştii au stabilit că cetatea datează din secolele II-I i.e.n. Arheologii susţin că cetatea e foarte bine conservată şi poate oferi detalii importante despre modul de organizare a defensivei dacice.
Cetatea a atras de-a lungul timpului şi căutători de comori, pentru că în jurul ei s-au ţesut nenumărate poveşti. Una dintre ele spune că undeva, printre zidurile cetăţii, dacii ar fi ascuns o comoară. Potrivit legendei, din şapte în şapte ani se deschide o poartă care arată drumul spre lada plină cu aur şi care stă deschisă o noapte întreagă până la cântatul cocoşilor. Dar, oamenii locului au pierdut socoteala anilor, iar comoara dacilor a rămas în continuare îngropată în pământ.
Nedeia mocănească este una dintre cele mai frumoase sărbători ale românilor din judeţul Covasna şi un bun prilej de a arăta lumii cum erau şi cum mai sunt nunţile tradiţionale la români. Voineştenii, oameni mândri, harnici şi înstăriţi, şi-au schimbat însă căruţele cu jeep-uri, iar ciobanii au înlocuit fluierul cu laptopul, internetul şi telefonul mobil, dar cu oate acestea se „încăpăţânează” să-şi păstreze obiceiurile şi datinile din străbuni. (Text: Agerpres, Foto: glascomun.info)
