Sortimentul Chianti, ”eternul stâlp al vinului italian”, aşa cum îl numea editorul american Burton Anderson, se produce în regiunea viticolă Toscana, cuprinzând şapte subzone: Chianti Classico, în inima regiunii, între Florenţa şi Siena, Chianti Rufina, în nord-est, Chianti Montalbano, şi patru zone deluroase, denumite după oraşele cu care se învecinează: Colli Fiorentini (Florenţa), Colli Senesi (Siena), Colli Aretini (Arezzo) şi Colline Pisane (Pisa).
Toscana, ”regiune binecuvântată, în care totul este frumuseţe şi armonie” (”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”, Mihai Macici), integrează viile într-un peisaj fermecător, cu munţi, dealuri, câmpie, ape şi păduri. Cu o mare diversitate a condiţiilor de climă şi de sol, regiunea ne oferă vinuri foarte diferite sub raportul calităţii.
Potrivit oenologului Mihai Macici, în Toscana, aproximativ 90.000 ha sunt acoperite cu viţă-de-vie, iar soiurile dominante aflate în cultură sunt Sangiovese şi Trebbiano (Trebbiano Toscano). Primul dintre acestea, Sangiovese, se află la baza producerii celebrelor vinuri de Chianti, în proporţie de 75-90%, la acesta adăugându-se Canaiolo, Malvasia, eventual Cabernet.
Dintre toate subzonele în care se produce sortimentul Chianti, cea mai importantă este, în mod indiscutabil, Chianti Classico, atât sub aspectul calităţii, cât şi al rezistenţei. Potrivit lui Jancis Robinson, în volumul ”Wine Course”, se poate susţine că vinul Chianti Classico este unul dintre vinurile cel mai bine făcute din lume.
Compoziţia vinurilor de Chianti a fost inventată de baronul Bettino Ricasoli, în 1847, şi cuprinde soiurile Sangiovese (75-100%), Canaiolo Nero (maxim 10%), Trebbiano Toscano şi/sau Malvasia Bianca (până la 10%), notează Giuseppe Sicheri în cartea ”Vinurile lumii”. Unii producători, însă, folosesc şi soiul Cabernet, pentru a-i creşte longevitatea, alţii folosesc doar Sangiovese, fără alte adaosuri. Tot de pe vremea baronului Bettino Ricasoli datează şi obiceiul de a folosi şi struguri albi (Malvasia şi Trebbiano), pentru obţinerea unui vin mai proaspăt, ce poate fi consumat ca vin tânăr.
În trecut, era aplicată şi practica oenologică de ”administrare după obicei toscan” (governo all ‘uso toscano), care consta în a face vinul să refermenteze primăvara, cu must din struguri stafidiţi, cu scopul de a obţine un vin mai bogat în zahăr, glicerină, prin urmare mai uşor de băut şi mai vioi, prin prezenţa gazului carbonic. Acest obicei s-a pierdut în zilele noastre, fiind respectat doar în producţii mici, pentru uzul familial.
Vinurile de Chianti sunt de culoare roşu-rubiniu, au un buchet bogat, cu arome de violete, au o savoare armonioasă, catifelată, sunt corpolente, dar echilibrate, cu o tărie alcoolică de 11,5—12,5% vol. Giuseppe Sicheri remarcă şi parfumul intens specific de vin, care facilitează percepţia mirosului de toporaşi şi de stânjenei, evidente îndeosebi la Chianti Classico.
Potrivit volumului ”Wine”, coordonat de André Dominé, de o calitate deosebită sunt şi vinurile Chianti Rufina, unele dintre ele depăşind chiar vinurile Chianti Classico. Regiunea se întinde pe dealurile din vecinătatea oraşului Pontassieve, pe valea râului Arno. Majoritatea viilor de aici aparţin familiilor Frescobaldi şi Giuntini Antinori, care produc şi cele mai bune vinuri. Datorită faptului că viile sunt plantate aici la înălţimi mai mari, de până la 900 m, dar şi datorită condiţiilor de sol, vinurile obţinute sunt deosebit de elegante. (Text: Agerpres, Foto: en.wikipedia.org, Video: youtube.com)
