Cella Delavrancea, prozatoare şi pianistă, s-a născut la 15 decembrie 1887, la Bucureşti. Era fiica cea mai mare a scriitorului şi avocatului de renume Barbu-Ştefănescu Delavrancea (1858-1918) şi a Mariei Lupaşcu, licenţiată în filosofie şi matematică, profesoară de liceu, care era, în acelaşi timp şi o admirabilă pianistă.
Cella Delavrancea a manifestat un talent precoce şi o rară sensibilitate pentru muzică, fiind cunoscută ca o bună pianistă încă de la vârsta de opt ani. A beneficiat de o educaţie deosebită în familie, începând să studieze pianul şi ajungând să cunoască la perfecţie, în adolescenţă, limbile franceză şi germană. A studiat la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, după care a plecat la Paris pentru a-şi desăvârşi arta interpretativă.
A concertat cu succes în toată Europa şi a avut prilejul să apară pe scenă alături de George Enescu, pentru care avea o enormă admiraţie. Pianista Cella Delavrancea a ocupat un loc foarte important în evoluţia artei interpretative româneşti din secolul XX şi a influenţat mult şcoala muzicală românească şi prin perfecţiunea interpretării, dar şi datorită activităţii sale de cronicar muzical. În 1922 l-a cunoscut, la Paris, pe Constantin Brâncuşi.
Prozatoare şi muziciană, a publicat articole, cronici dramatice, critică muzicală şi plastică în ”Le Moment”, ”Muzică şi poezie”, ”Cuvântul” ş.a., iar după 1947 în principalele reviste ale vremii. A fost membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.
Între 1950-1954, a fost profesoară de liceu la Bucureşti, iar din 1954 a predat pianul la Conservator.
Editorial a debutat în 1946 cu volumul de nuvele ”Vraja”. În 1970, i-a apărut volumul ”Arpegii în ton major”, în 1974 — ”Mozaic în timp”, care include o secţiune de note de călătorie şi de amintiri despre Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi Alexandru Vlahuţă, iar în 1975 romanul de dragoste ”O vară ciudată”.
Volumul antologic ”Scrieri” a apărut în 1982 şi avea să fie completat în 1984 cu ”Trepte muzicale”, care grupează o serie de texte radiofonice din perioada 1942-1944. În 1987, i-a apărut volumul memorialistic ”Dintr-un secol de viaţă”. Cella Delavrancea şi-a petrecut mulţi ani la conacul de la Slăviteşti, judeţul Vâlcea, alături de cel de-al treilea şi ultimul său soţ, Philippe Lahovary.
Dan Grigore, care i-a fost elev şi prieten, spunea într-un interviu despre profesoara Cella Delavrancea: ”A fost profesoara mea la vârsta de 9-10 ani. Era de o generozitate naturală a unui artist, făcea notă discordantă cu severitatea şi autoritatea manifestă a celorlalte personalităţi muzicale, tocmai prin felul ei neprotocolar şi cald de a se purta cu mine. Ea putea, la vârsta ei, să se apropie de modul meu de a fi şi de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelaţia că D-na Cella a fost, poate, cea mai tânără prietenă a vieţii mele (…)”.
În decembrie 1977, când Cella Delavrancea a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii onorabilei vârste de 90 ani, a interpretat pentru publicul prezent un vals de Chopin, pe care — menţiona atunci marea artistă — ”l-am cântat lui Caragiale la Viena, pe când aveam vârsta de 14 ani”. Cella Delavrancea a fost şi primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, în cadrul unui concert de gala la care a cântat alături de pianistul Dan Grigore.
Cella Delavrancea s-a stins din viaţă la 9 august 1991, la Bucureşti. A fost înmormântată în Cimitirul Bellu.
În perioada 14-16 mai 2011 a avut loc la Râmnicu Vâlcea concursul de critică muzicală ”Cella Delavrancea”, marcând împlinirea a două decenii de la dispariţia artistei. Concursul a fost destinat tinerilor critici muzicali, studenţi şi masteranzi din instituţiile de profil din România.( Text si foto: Agerpres)
