Staţiunea Băile Herculane a atras mereu turişti datorită celebrelor ape termominerale, a aerului ce prezintă o ionizare naturală similară cu cea care poate fi respirată la 3.000 de metri, dar şi datorită istoricului zonei.
Renumita staţiune este atestată documentar din anul 153 şi îşi trage numele de la Hercules, care era protectorul familiei imperiale romane Ulpia Traiana. Staţiunea Băile Herculane este simbolul „Pecetei Romei”, pusă pe pământul Daciei, fiind una dintre puţinele staţiuni balneare construite de romani şi care îşi mai păstrează şi azi funcţia de altădată.
Unii istorici au stabilit că bazele acestei staţiuni au fost puse de însuşi împăratul Traian, cuceritorul Daciei, în perioada 102-117 e.n., dar au fost şi alte păreri, prin care aceasta s-ar fi dezvoltat mai târziu, pe vremea lui Hadrian sau Antonius-Pius. Acest fapt este susţinut de mulţimea monedelor cu efigia lui Traian găsite în staţiune, ca şi de altarele dedicate lui Hercule, patronul împăratului Traian.
Stăpânirea romană pe aceste meleaguri este atestată documentar printr-un bogat material arheologic, care din păcate nu s-a păstrat în întregime. O dată descoperit, materialul a fost înregistrat de juristul Paschale Garofolo în lucrarea „De usu et praestantia Thermorum Herculanorum”. Importanţa lucrării se datorează şi faptului că aceasta constituie singura mărturie despre materialul amintit, deoarece în staţiune a rămas o mică parte, păstrată azi în muzeul oraşului.
Nu se ştie ce denumire a purtat staţiunea, dar este cunoscut că romanii numeau locurile cu ape termale Aquae sau Aquas, după cum reiese şi din inscripţiile şi altarele închinate lui Hercule, Aquae Herculi, Ad aquas Herculi sacras sau Thermae Herculi ad Mediam, adică Băile lui Hercule de la Mehadia.
Numele actual al staţiunii vine de zeul Hercule, considerat în mitologia romană drept patron al izvoarelor termale şi simbol al puterii. De altfel, lui Hercule i s-au sculptat un număr de şase statui, descoperite în perioada 1724-1736. În staţiune a rămas doar una, săpată direct în stâncă, la Băile Romane, care poate fi admirată şi astăzi.
În cei aproape 165 de ani de stăpânire romană, staţiunea Herculane ajunsese să fie cunoscută în întregul Imperiu roman. Aşa se explică venirea în staţiune de la mari depărtări a vârfurilor aristocraţiei romane. Întemeind staţiunea Herculane, romanii introduc cultul balnear pe care mai apoi l-au îmbogăţit.
„Dacă la început romanii foloseau apa zilnic, pentru a-şi spăla faţa, mâinile şi picioarele, iar la opt zile îşi spălau tot corpul, în nişte încăperi aşezate lângă bucătărie, cu timpul, instalaţiile devin tot mai complicate. Alături de băile private, construiesc numeroase băi publice. Construcţia termelor prevedea pentru fiecare etapă a balneaţiei instalaţii speciale. Asistenţa medicală în terme era asigurată de către „iatroliptes”, ce se intitulau medici şi care erau înglobaţi în personalul de serviciu, de sub supravegherea unor funcţionari municipali, „praefectii balneis”.
Ei asigurau controlul în băi, ajungând într-o vreme să se bucure de a folosi aceste terme gratuit. Între subordonaţii prefecţilor termelor mai amintim pe „balneatores” şi pe „aliptes”. Primii pregăteau baia, iar ultimii făceau să pătrundă untdelemnul prin porii pielii”, explică prof.univ.dr. Ilie Cristescu, cel care timp de câteva decenii a condus şi s-a implicat direct în dezvoltarea staţiunii Băile Herculane, a cercetat cu pasiune şi a pus în valoare această zonă de o incontestabilă valoare.
Toate izvoarele şi-au avut cultul lor. Ele erau sub patronajul unor zeităţi sau nimfe, cărora vizitatorii le aduceau ofrande. Izvoarele minerale calde erau închinate lui Hercule, el nepatronând izvoarele reci.
„De-a lungul anilor, deşi războaiele purtate au pricinuit multe stricăciuni băilor, totuşi datorită efectelor terapeutice deosebite faima lor a crescut repede, răspândindu-se până departe de hotarele ţării, de unde veneau mulţi oameni să se trateze. Din anul 1801 începe adevărata etapă de dezvoltare a staţiunii, deoarece ea trece sub administraţia Regimentului XIII românesc. De la această dată se fac construcţii durabile care, în mare parte, se păstrează şi astăzi, formând nucleul vechi al staţiunii. Dacă până în 1817 staţiunea se numea Băile Mehadiei, primeşte acum numele de Băile Herculane”, afirmă prof.univ.dr. Ilie Cristescu.
Tot ceea ce poate fi admirat azi ca monument de arhitectură balneară este opera grănicerilor români. Principalele date care au legătură cu dezvoltarea staţiunii sunt, printre altele, anul 1808, când se construieşte drumul care merge pe malul stâng al râului Cerna, de la podul peste Cerna la staţiune, anul 1810, când se construieşte administraţia militară (Cazarma, ulterior intitulată Pavilionul 7, iar astăzi Hotelul Ferdinand). În acelaşi an, se reînnoieşte actuala baie Diana, iar un an mai târziu se zideşte Direcţiunea băilor şi se construiesc drumul şi zidul spre hotelul Roman.
Între 1812 şi 1824, se construieşte „Ospătăria cea mare”, care arde în anul 1900, iar în 1906 se construieşte, în locul ei, Pavilionul 6. În 1826 este ridicată fântâna din marmură roşie, cu apa potabilă de la izvorul Munk, aflată pe locul unde este acum statuia lui Hercule. În anii următori se construiesc Baia Hebe, Capela catolică, Băile Venera şi Hercule, Baia Apollo, se reclădeşte Baia Diana. În 1847, se instalează statuia lui Hercule, donată de principele moştenitor Carol. În 1894, se construieşte Uzina electrică şi se introduce lumina electrică în staţiune.
Între 1889 şi 1905, Băile Herculane sunt arendate de „Banca Agricolă” din Timişoara, care nu face nicio investiţie. În primele două decenii ale secolului al XX-lea nu s-a mai construit nimic la Herculane. De abia la 1 iunie 1919, când staţiunea intra sub administraţie românească, se pun sarcini noi în ceea ce priveşte menţinerea reputaţiei staţiunii, prin luarea unor măsuri de modernizare a acesteia.
În anul 1935 se înfiinţează Laboratorul de balneologie şi Institutul de fizioterapie, care era prevăzut cu aparate de fizioterapie şi cu aparat Roentgen. De asemenea, se introduce cura de teren şi se amenajează potecile turistice cu marcaje şi indicatoare, după gradul afecţiunilor.Până în 1940 au mai funcţionat la Herculane şi două instituţii ale vechii graniţe: Casa grănicerilor şi Casa săracilor. O ultimă construcţie a grănicerilor bănăţeni, din anul 1939, care devine ca şi statuia lui Hercule, simbol al staţiunii, este hotelul Cerna din centrul staţiunii, construit după planul arhitectului Ion Precup.
De-a lungul existenţei sale, staţiunea Băile Herculane a fost vizitată de mari personalităţi. „Printre „vilegiaturiştii” sosiţi din Europa la începutul secolului al XIX-lea sunt consemnaţi duci austrieci, generali ruşi şi francezi şi chiar soţia ministrului de externe al Prusiei, care bolnavă cu un „fontanel cu petec negru” sub sân, venea tocmai din Anglia. În toamna anului 1815, Tudor Vladimirescu a stat nouă săptămâni la Băile Herculane, fiind nevoit să-şi caute vindecarea aici, deoarece se îmbolnăvise în drumurile lungi pe care la făcuse la Viena. Revoluţia din 1848 îl aduce a doua oară în staţiune pe marele revoluţionar Nicolae Bălcescu (prima oară a fost în anul 1839). În perioada 16-21 septembrie 1872, s-a ţinut aici un Congres al medicilor şi naturaliştilor din Ungaria, iar împărăteasa Elisabeta, cunoscută sub numele Sissi, vine în staţiune în anul 1887″, menţionează prof.univ.dr. Ilie Cristescu.
În anul 1896, cu ocazia deschiderii Canalului de navigaţie de la Porţile de Fier, cei trei monarhi ai ţărilor riverane (România, Austro-Ungaria şi Serbia) îşi dau întâlnire la Băile Herculane, moment marcat printr-o placă comemorativă, care există şi în prezent.
Inspiraţi de frumuseţea locurilor şi de legendele de pe aceste meleaguri, mulţi poeţi şi scriitori au dedicat minunate rânduri acestei staţiuni, printre care Cristian Andersen, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Al. Petofi, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, N. Xenopol, M. Sadoveanu, I. Minulescu, I. Slavici, Lucian Blaga şi mulţi alţii.
Staţiunea Băile Herculane, prin potenţialul natural şi antropic bogat, diversificat şi chiar unic, dacă avem în vedere anumite elemente naturale, şi-a cucerit de-a lungul secolelor un bun renume, câştigându-şi faima internaţională ce o situează alături de alte staţiuni asemănătoare din lume. Băile Herculane, ca produs turistic, face parte din Parcul Naţional Valea Cernei, al doilea ca mărime din ţara noastră şi singurul care cuprinde un bazin hidrografic ca o mare ecologică (în general, celelalte sunt suprapuse peste masive muntoase).
Existenţa Băilor Herculane într-un ansamblu geografic foarte complex şi apartenenţa directă la bazinul Dunării s-au reflectat într-o diversitate deosebită a aspectelor de relief, de peisaj, cât într-o evoluţie proprie, ceea ce a făcut ca bazinul să aibă o notă specifică faţă de cele vecine.
Demne de semnalat sunt cele două cascade din imediata apropiere a staţiunii şi anume: Cascada lui Roşeţ, având o cădere în trepte de circa 120 m, şi Cascada Vânturătoarea, cu o cădere directă de 40 m. Peşterile au şi ele o anumită răspândire de-a lungul Văii Cernei. Una dintre peşterile cele mai vechi ce se află chiar în staţiunea Herculane este Grota Haiducilor, care are o deosebită valoare speologică.
Cercetată de Academia Română, ea atestă prezenţa urmelor omeneşti începând cu paleoliticul, conţinând şi obiecte din trecutul dacic. Speologii au descoperit aici nişte vietăţi, denumite troglobionte, care se mai găsesc doar în America Latină. Printre alte peşteri de o mare frumuseţe şi originalitate naturală este Peştera lui Adam, aflată în imediata apropiere a staţiunii, pe versantul drept al râului Cerna, ce are stalactite şi stalagmite „flexibile”, cu caracter de unicitate în lume şi care constituie un monument natural de mare atractivitate. În vecinătatea staţiunii se găsesc alte patru peşteri fierbinţi, în care temperatura aerului are valori de 25-30 grade C, fenomen unic în ţară şi extrem de rar pe glob.
Căţărat pe cele mai înalte stânci, pinul negru se întâlneşte de la nord de localitatea Pecinişca, până spre confluenţa Cernei cu Valea Olanului. De remarcat este apariţia pinului negru pe stâncării, numai în treimea superioară a versantului, fapt explicat prin condiţiile de expoziţie favorabilă şi mai ales prin ariditatea constantă a acestor zone. De asemenea, în parcul din centrul staţiunii există câteva rarităţi floristice. Ceea ce reţine atenţia este un conifer, monument al naturii – Wellingtonia gigantea -, care a fost plantat aici odată cu amenajarea parcului, în anul 1864, împreună cu molidul de lângă el. Parcul mai găzduieşte un maiestuos exemplar de tisă (Taxus bacatta), iar primăvara pot fi admirate frumoasele magnolii (Magnolia kobus DC) şi merii roşi ornamentali (Malus purpurea). Tot aici se zăresc exemplare de castan comestibil şi nuc negru, precum şi smochinul.
Principalii factori naturali terapeutici din această staţiune sunt apele minerale, indicate atât în cura internă, cât şi în cura externă, şi bioclimatul de cruţare. În prezent, în împrejurimile staţiunii Băile Herculane sunt cunoscute 19 izvoare naturale cu apă termominerală, înşirate de-a lungul Cernei. Pe lângă acestea, în ultimele decenii s-au executat nouă foraje hidrogeologice, cu ajutorul cărora s-a obţinut un spor important de debit. Rezerva actuală de apă termominerală de care dispune staţiunea este de 4.000 de metri cubi în 24 de ore, ce oferă prin proprietăţile sale fizico-chimice posibilităţi variate de cură balneară.
„Proprietăţile acestor ape se completează minunat: prima însuşire o constituie termalitatea – ele sunt calde şi au o temperatură cuprinsă între 17-62 grade C. Cea de-a doua calitate o constituie mineralizarea, care este cuprinsă între 694 şi 7.590 mg/l. După conţinutul în săruri minerale, aceste ape sunt de şase tipuri, care le conferă multiple calităţi terapeutice. O altă însuşire a lor este radioactivitatea, care este cuprinsă între 4,2-407 Rn (pCu/l)”, explică prof.univ.dr. Ilie Cristescu.
În funcţie de compoziţia lor chimică, apele izvoarelor termominerale din perimetrul Băilor Herculane se grupează în izvoare clorosodice, bicarbonate, slab sulfuroase, cum sunt Şapte Izvoare Calde de pe malul drept şi stâng al Cernei şi Izvorul Scorillo; izvoare clorosodice, bicarbonate, calcice, grupă în care pot fi încadrate izvoarele Hercule I şi Hygeea; izvoare clorosodice, bromoiodurate, slab sulfuroase, unde sunt încadrate izvoarele Apollo I, Apollo II şi Hebe; izvoare clorosodice, bromoiodurate, sulfuroase în care sunt înglobate izvoarele Diana I-V, Neptun I-IV, Traian, Decebal şi forajele 4578 şi 4579. Altfel spus, în funcţie de locul apariţiei şi de proprietăţile apelor pe care le conţin, izvoarele au fost clasificate în cinci grupe: Grupa Şapte Izvoare, Grupa Hercule, Grupa Diana, Grupa Neptun şi Grupa Traian.
Puţini ştiu că, la Herculane, ionizarea negativă crescută are un efect net sedativ şi biotrofic asupra organismului. În plus, după cum susţine prof.univ.dr. Ilie Cristescu, o cură termală este lucrul cel mai indicat şi benefic în bolile reumatice cronice, în alergiile cronice sau în bolile digestive şi de nutriţie, în intoleranţa la medicamente, iar climatul submediteraneean permite o cură eficientă în orice sezon. Aceste miracole dătătoare de viaţă pot să convingă orice investitor dornic să readucă patrimoniul turistic al staţiunii la nivelul celebrităţii de care s-a bucurat în perioada interbelică, atunci când era cotată drept port-drapelul balneologic românesc. (Text: Agerpres, Foto:ro.wikipedia.org, baileherculane.ro, flickr.com, sejurturism.ro, Video: baileherculane.ro)
