Cele mai vechi urme ale activităţii omeneşti de pe teritoriul de azi al judeţului Caraş-Severin, datând din Paleoliticul mijlociu, au fost descoperite la Băile Herculane (80000 – 70000 î.Hr.) şi la Tincova (prima aşezare paleolitică în aer liber din Banat).
Epoca bronzului (1800-800 î.Hr.) este reprezentată de descoperirile unor aşezări omeneşti pe valea Bârzavei, iar cea a fierului (1200 î.Hr. – sec. I d.Hr.), de aşezările de la Colţan, Bocşa, Ocna de Fier, Oraviţa, Bănia, Sasca Montană ş.a
În perioada de înflorire a Daciei, în timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, acest teritoriu era bine populat şi cuprindea nenumărate localităţi şi cetăţi de mare importanţă. După cele două războaie daco-romane (101-102 şi 105-106) şi cucerirea Daciei de către romani, ţinutul Banatului (inclusiv teritoriul de astăzi al judeţului Caraş-Severin) făcea parte din Dacia Superior, iar după anul 156 d.Hr., aparţinea Daciei Malvensis.
În vremea stăpânirii romane, această regiune a cunoscut o importantă dezvoltare, atestată de prezenţa numeroaselor castre romane, descoperite la Vărădia (Arcidava), Mehadia (Ad Mediam), Berzovia (Berzobis), Jupa (Tibiscum), Teregova (Ad Pannonios) ş.a. şi aşezări dacice, printre care Aizis (azi Fârliug), Acmonia (Zăvoi) ş.a.
O importanţă deosebită pentru confirmarea continuităţii de locuire a populaţiei autohtone pe aceste meleaguri o au desenele rupestre descoperite în peştera Gura Chindiei din localitatea Alibeg, unde se află una dintre cele mai vechi inscripţii chirilice de pe teritoriul României, datând din secolele X-XI, precum şi urmele unor cuptoare de reducere a minereului de fier, identificate în arealul localităţilor Gherteniş, Ramna, Bocşa ş.a.
Teritoriul actual al judeţului Caraş-Severin a cunoscut de timpuriu unele forme autohtone de organizare social-politică. Astfel, la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II, în această zonă exista voievodatul lui Glad – puternică formaţiune social-politică românească, cu centrul, probabil, în cetatea Cuvin (Keve) şi cu cetăţi la Caraşova, Coronini, Bocşa ş.a., amintită în unele cronici ale vremii (Gesta Hungarorum şi Legenda Sfântului Gerard). Potrivit informaţiilor lui Anonymus, voievodatul lui Glad a fost cucerit de către unguri, iar Ahtum (secolele X-XI), urmaşul lui Glad, care mutase capitala voievodatului de la Cuvin la Morisena (azi Cenad), după lupte grele, a fost învins de unguri la începutul secolului al XI-lea.
În 1230 a luat fiinţă Banatul de Severin, unitate militar-administrativă ce cuprindea sudul Banatului, zona Severinului şi o mică parte din vestul Olteniei, cu centrul în cetatea Severinului.
Atestat documentar, prima oară, în 1233, Banatul de Severin, condus de banul de Severin Luca, a devenit ulterior (începând din vremea domnului Basarab I) feudă a domnilor Ţării Româneşti, Basarab I, apoi Vlaicu Vodă, care se intitula şi ban al Severinului („banus de Zeverino”, 1368) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418).
În lupta antiotomană, românii bănăţeni şi-au adus aportul participând activ la campaniile desfăşurate, mai întâi, sub comanda generalului Pippo Spano de Ozora, apoi sub conducerea lui Iancu de Hunedoara şi, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în oastea lui Pavel Chinezu, comitele Timişoarei.
Expansiunea otomană la nordul Dunării s-a extins cu repeziciune, turcii ocupând în 1541 Buda, iar în 1552 Timişoara, astfel că o parte a teritoriului bănăţean a căzut sub suzeranitatea Porţii, iar alta, sub denumirea Banatului de Lugoj – Caransebeş, a fost sub suzeranitatea Principelui Transilvaniei.
Şirul conflictelor militare între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman se prelungeşte până la începutul secolului al XVIII-lea, când Banatul, după mai bine de un secol şi jumătate de dominaţie otomană, devine posesiune austriacă sub administraţia Curţii imperiale din Viena.
În secolele XVII-XVIII, ca o consecinţă a intenselor legături politice ce au existat între sudul Banatului şi celelalte provincii româneşti, dezvoltarea culturii pe teritoriul judeţului Caraş-Severin poate fi dovedită şi prin circulaţia unor cărţi editate în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Multe dintre cele nouăsprezece titluri de cărţi româneşti care au apărut între ani 1640-1699 au circulat pe teritoriul Banatului de sud. „Cazania lui Varlaam” sau „Cartea românească de învăţătură”, tipărită la Iaşi în 1643, ajunge la Vermeş, iar alt exemplar a fost găsit de Nicolae Iorga în podul bisericii de la Domaşnea. „Noul testament de la Bălgrad” care a cunoscut o largă circulaţie pe întreg teritoriul românesc a ajuns la biserica din Mehadia în anii 1704-1705. „Psaltirea” tipărită la Alba Iulia în 1651, se află, în jurul anului 1750, în posesia unui anume Petru, „grămătic din şcoala Caransebeşului”.
După Pacea de la Paszarovitz (1718), când se instaurează stăpânirea habsburgică în Banat, acesta fiind transformat în domeniu al Coroanei şi existenţa masivă a zăcămintelor de cărbuni şi a celor de minereu de fier au favorizat dezvoltarea mai devreme decât în alte părţi ale României, a industriei metalurgice, primele instalaţii cu caracter industrial fiind construite la Oraviţa (1718, un cuptor înalt pentru topirea minereului de fier), Bocşa (1719, topitorie) şi Reşiţa (1769). Începând din aceeaşi perioadă se organizează şi se dezvoltă puternice centre miniere la Dognecea, Bocşa, Anina, Moldova Nouă ş.a.
Începând cu secolul al XIX-lea, lupta românilor pentru unitate statală şi cucerirea independenţei s-a intensificat. Aceste obiective au fost urmărite de Tudor Vladimirescu şi participanţii la Revoluţia din 1821, care chiar dacă a fost înfrântă, a dat un nou şi puternic impuls mişcărilor de eliberare naţională, care au culminat cu Revoluţia de la 1848.
Unul dintre fruntaşii românilor din judeţul Caraş-Severin, Eftimie Murgu, alături de Dumitru Filipescu şi Nicolae Bălcescu, participă activ, încă din 1840, la organizarea unei mişcări revoluţionare în vederea creării unui stat românesc unitar şi independent. Eftimie Murgu a luptat alături de foştii săi elevi Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, cu prilejul adunării de la Lugoj din 15/27 iunie 1848 fiind propus „suprem căpitan al Banatului”.
Unirea Principatelor în 1859, la un deceniu după înfrângerea Revoluţiei, a avut un puternic ecou în rândul bănăţenilor. După declanşarea operaţiunilor militare de la 1877-1878 pentru dobândirea independenţei de stat, în ciuda interdicţiilor, în judeţul Caraş-Severin, la fel ca în întreg Banatul, circulau cărţi şi hărţi interzise, intitulate „Ţara Română şi Dacia modernă”, care cuprindeau toate teritoriile româneşti, inclusiv pe cele aflate, în acea vreme, sub dominaţia habsburgică.
Şi în deceniile următoare cărăşenii s-au implicat în lupta de eliberare naţională, sprijinind acţiunea memorandiştilor, iar la sfârşitul Primului Război Mondial au acţionat hotărât pentru constituirea statului naţional unitar român. Sunt aleşi delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. În 25 noiembrie 1918 sunt aleşi delegaţii din Reşiţa şi Brebu, în 26 noiembrie din Văliug şi alte localităţi, pentru ca la 27 noiembrie să fie stabiliţi şi reprezentanţii cercului electoral al Caransebeşului şi cei din Bocşa Română, Zorlenţu Mare, Tîrnova etc.
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, delegaţii românilor bănăţeni au semnat şi ei istoricul act al Unirii, întărit de cei peste 100.000 de participanţi la impresionanta Adunare de pe câmpul lui Horea.
După armistiţiul de la Belgrad, semnat în octombrie 1918, întreg Banatul a fost ocupat de către armata sârbă. În ianuarie 1919, sârbii s-au retras din zonă, locul lor fiind luat de armata franceză. Banatul a intrat sub administraţia română din 28 iulie 1919, iar în urma Conferinţei de pace de la Paris din august 1919 s-a făcut delimitarea teritorială dintre Serbia şi Regatul României.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în sudul Banatului existau două unităţi administrativ-teritoriale (Caraş şi Severin), unite apoi (în 1880) într-o singură unitate administrativă, cu numele Caraş-Severin.
În 1926, acest mare judeţ Caraş-Severin a fost împărţit în judeţele Caraş (cu plăşile Bocşa, Bozovici, Moldova Nouă, Oraviţa, Răcăşdia, Reşiţa, având 129 de comune) şi Severin (cu plăşile Balinţ, Birchiş, Caransebeş, Făget, Lugoj, Marginea, Orşova, Sacu, Teregova, cu 224 de comune). Sub această formă au existat, până în septembrie 1950, când au fost înglobate, sub forma mai multor raioane (Mehadia, Moldova Nouă, Oraviţa, Reşiţa, Caransebeş), în regiunea Timişoara (denumită din 1960, regiunea Banat).
Prin Legea nr. 2/17 februarie 1968, a fost reînfiinţat judeţul Caraş-Severin, care a evoluat în limitele actuale, cuprinzând două municipii, 6 oraşe şi 69 de comune. (Text: Agerpres, Foto: info-caras.ro, turism.bzi.ro)
