Judecătoarea Camelia Folea, magistrat la Judecătoria Blaj, cunoscută în ultimele zile şi ca „doamna cu pantofi albaştri” după ce a devenit viral pe Internet o postare care relatează atenţia pe care i-a acordat-o unui minor disputat de doi părinţi divorţaţi, afirmă, într-un interviu acordat în exclusivitate Agerpres, că românii ar trebui să încerce măcar să aibă încredere în justiţie.
„Să încerce măcar să aibă. Ştiu că statistic lucrurile nu stau bine, dar nu pot să nu mă întreb în ce măsură statistica reflectă realitatea şi în ce măsură mass-media contribuie la această statistică. Toţi trebuie să ştim că o soluţie, oricât de legală, temeinică şi umană ar fi, nu va mulţumi niciodată toate părţile implicate într-o cauză”, spune Camelia Folea în interviu.
De asemenea, ea spune că în calitate de magistrat este conştientă că dincolo „de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete”, iar cazurile în care copii ajung să fie „monedă de schimb între părinţi” nu sunt deloc simple. Camelia Folea adaugă că, înainte de a discuta despre înfiinţarea instanţelor speciale pentru minori, aşa cum sunt în alte state, este necesar ca în România să avem „judecători specializaţi, în adevăratul sens al cuvântului” pentru rezolvarea unor astfel de cauze.
AGERPRES: Doamna judecător Camelia Folea, multă lume s-a întrebat zilele acestea dacă într-adevăr există ‘Doamna cu pantofi albaştri’ sau este doar o poveste frumoasă.
Camelia Folea: ‘Doamna cu pantofi albaştri’ chiar există. Nu este o poveste, nu este o magie. Exist. Şi ca mine mai sunt multe alte doamne şi domni cu pantofi albaştri, judecători în această ţară.
AGERPRES: Opinia publică vă percepe ca pe o eroină, un model ideal de comportament. Cum apreciaţi această postură?
Camelia Folea: Nu sunt o eroină, sunt un om obişnuit. Viaţa mi-a oferit şansa de a fi judecător şi mi-a lăsat, în acelaşi timp, şansa de a fi om. Ştiu că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete. Postura de eroină este dificilă. Am sperat ca numele meu să nu fie facut public, dar nu toate speranţele se împlinesc. Nu mi-am dorit celebritate. Nu îmi doresc vreo distincţie şi nici un alt loc de muncă. Locul potrivit pentru mine este în robă, în sala de judecată.
AGERPRES: V-aţi aşteptat la un asemenea impact mediatic al poveştii scrise de doamna avocat Mădălina Scutelnicu?
Camelia Folea: În niciun caz, deoarece pentru mine era o situaţie cu care m-am confruntat deseori. De regulă trecem uşor sau chiar ignorăm ceea ce se întâmplă bun. În schimb suntem tentaţi să amplificăm ceea ce ni se întâmplă rău. Aşa am ajuns ca o situaţie de normalitate să ni se pară ceva neobişnuit.
AGERPRES: Povestea care a impresionat o ţară întreagă a avut în centru un copil aflat într-o situaţie delicată. Dumneavoastră vă întâlniţi des cu astfel de cazuri în sala de judecată? Sunt dificil de soluţionat?
Camelia Folea: Toţi copiii care ajung să fie monedă de schimb între părinţi se află într-o situaţie delicată, indiferent de vârsta pe care o au, şi toţi judecătorii care soluţionează cauze cu minori se confruntă cu asemenea situaţii. Mă întrebaţi dacă sunt dificil de soluţionat? Sigur nu sunt simple, pentru că sunt implicaţi copii.
AGERPRES: Ce a fost excepţional la acest caz?
Camelia Folea: Nu cred că excepţional este cuvântul potrivit. Este o situaţie cu care instanţele se confruntă frecvent. Excepţional este doar talentul cu care doamna avocat a relatat acest caz. Şi îmi cer scuze, dar nu pot da detalii despre această cauză. Dacă doriţi, discutăm despre aspecte generale. Ca judecător în astfel de cauze eşti obligat să audiezi minori. Unii au 10 ani, alţii 12, alţii 16. Unii sunt timizi, alţii nu. Unii găsesc puterea să zâmbească, altora le joacă ochii în lacrimi. Nu ai la dispoziţie foarte mult timp pentru a găsi calea de comunicare cu acel copil şi pentru a încerca să afli ce este mai bine pentru el, fără a-l traumatiza.
Doamnei avocat i s-a părut extraordinar că am luat copilul de mână. E un gest pe care l-am făcut întotdeauna. Indiferent de vârsta copilului. E un prim pas spre încredere şi comunicare. De asemenea, i s-a părut extraordinar că audierea (minorului — n.r.) a durat 35 de minute. In instanţă timpul se opreşte în loc. Nu mi-am stabilit niciodată un timp limită pentru audierea unui minor. Nu aş putea să vă spun cât va dura audierea în următorul dosar de acest fel, pe care îl voi avea de soluţionat. Ce pot spune cu certitudine este că va dura atât cât va fi necesar ca eu să mă conving ce este mai bine pentru acel copil. Am procedat la fel şi atunci când am avut o şedinţă de numai 10 cauze, şi atunci când aveam şedinţe de 60-70 de cauze săptămânal şi lucram în instanţă doar doi judecători, pe patru posturi.
AGERPRES: Din perspectiva experienţei dumneavoastră în acest domeniu, ce le transmiteţi judecătorilor aflaţi la început de carieră şi care vor avea de soluţionat astfel de cazuri?
Camelia Folea: Să înţeleagă că au o mare responsabilitate, să-şi ia rolul în serios, să nu uite de ‘litera şi spiritul legii’, să nu uite că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni şi că în astfel de cazuri se face justiţie în interesul copilului.
AGERPRES: Încrederea in justiţie relevată de statistici şi sondaje de opinie este în continuare scăzută. Ce doriţi sa transmiteţi celor care încă nu au încredere in justiţie?
Camelia Folea: Să încerce măcar să aibă. Ştiu că statistic lucrurile nu stau bine, dar nu pot să nu mă întreb în ce măsură statistica reflectă realitatea şi în ce măsură mass-media contribuie la această statistică. Toţi trebuie să ştim că o soluţie, oricât de legală, temeinică şi umană ar fi, nu va mulţumi niciodată toate părţile implicate într-o cauză. Într-un dosar, civil sau penal, măcar una dintre părţi va fi nemulţumită. În cea mai simplă cauză, având ca obiect o pensie de întreţinere, cel puţin pârâtul va fi nemulţumit că trebuie să plătească pensie.
Dacă ar plăti de bună voie, acel dosar nu ar exista. La fel într-o cauză penală, în care se solicită daune morale exorbitante şi pe care judecătorul nu le poate acorda în cuantumul solicitat, partea civilă va fi nemulţumită că nu le-a obţinut, iar inculpatul va fi nemulţumit că e obligat să le plătească. La un calcul elementar, veţi constata că doar una din patru persoane este mulţumită, chiar dacă soluţiile sunt legale. Pe de altă parte, cel care este mulţumit de hotărârea obţinută va împărtăşi celor apropiaţi rezultatul, în timp ce celălalt va face publică soluţia.
AGERPRES: Credeţi că s-ar impune şi în România înfiinţarea unor instanţe specializate în judecarea cauzelor cu minori după cum am văzut că sunt în alte state şi după cum s-a comentat în mediul public pe marginea acestui caz?
Camelia Folea: Cred că este necesar ca mai întâi să avem judecători specializaţi, dar în adevăratul sens al cuvântului.
AGERPRES: Aveţi un mesaj pentru opinia publică implicată în acest caz mediatic?
Camelia Folea: Am o rugăminte. Nu puneţi semnul egal între ‘judecătoarea cu pantofi albaştri’ şi un nume. Acceptaţi să fie doar ‘judecătoarea cu pantofi albaştri’. Nu-i lipsiţi pe oamenii care ajung în faţa unei instanţe de speranţa că acel judecător are ‘pantofi albaştri’ indiferent de culoarea pantofilor pe care îi poartă. Nu-i lipsiţi pe unii dintre judecătorii acestei ţări, pe cei care încă nu au ‘pantofi albaştri’, de şansa de a-i avea. Putem fi mai buni în ceea ce facem. Trebuie doar să vrem.
*** „Doamna cu pantofi albaştri”, textul postat pe Facebook de către avocata Mădălina Scutelnicu şi care a fost redistribuit de peste 27.000 de alţi utilizatori şi a fost comentat de alte zeci de mii de oameni, a impresionat lumea virtuală, şi nu numai, povestea fiind relatată şi în mass-media.
Mai mult, pe un site specializat a apărut o petiţie prin care semnatarii solicită decorarea ‘judecătoarei cu pantofi albaştri’.
Inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii a felicitat, vineri, judecătoarea „pentru modalitatea în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu”, apreciind, totodată, faptul că activitatea acesteia „a fost remarcată atât de către profesionişti, cât şi de mass media şi publicul larg”.
Potrivit celor prezentate de către Mădălina Scutelnicu, atunci când judecătoarea l-a văzut pe puştiul de opt ani, s-a apropiat de el şi i-a spus: „Vezi, R., am pantofi albaştri! Tu ai pantofiori albaştri? Uite, am şi pelerină! Dă-mi mânuţa şi hai cu mine, să-ţi arăt cât de maaare e castelul ăsta!”.
După ce copilul a fost audiat, la întoarcerea în sala de judecată, judecătoarea i-a spus să coboare atent de pe podium, să nu se lovească şi „să meargă la mami sau la tati, unde vrea el”.
Ulterior, după ce a suspendat şedinţa, „doamna judecător cu pantofi albaştri”, mama şi copilul au stat un sfert de oră într-o altă încăpere, de unde clienta avocatei a ieşit radiind de fericire pentru că avusese şansa să-şi ţină copilul în braţe după 1 an şi jumătate.
Mama copilului i-a spus apoi avocatei că judecătoarea i-a dat băiatului „un pumn de bomboane”, din care copilul i-a oferit şi celei care i-a dat viaţă, şi le-a făcut şi o fotografie celor doi.
„N-am trăit aşa ceva în 10 ani de avocatură. Am văzut magistraţi pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în faţa uşii sălii de judecată, aşa, din voleu, cum ar veni: — ‘Câţi ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!’. Doamna cu pantofi albaştri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind conştientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14. Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-vă pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i aşa?”, a conchis avocata. (Text: Agerpres, Foto: ziarulunirea.ro)
