Câinii de preerie sunt animale de companie mai puţin întâlnite în ţara noastră, dar care merită atenţia iubitorilor de rozătoare, fiind sociabile, ataşabile şi foarte iubitoare.
Aceştia sunt o specie de rozătoare ce aparţin familiei Sciuridae, înrudite cu veveriţa şi cu marmota. Fac parte din ordinul Rodentia şi genul Cynomys, care cuprinde cinci specii de câini de preerie.
Ei populează vestul Statelor Unite ale Americii, din Canada până în Mexic. Numele de câini l-au primit datorită sunetelor pe care le scot, sunete care seamănă foarte mult cu lătratul căţeilor. Câinii de prerie sunt renumiţi pentru limbajul complex pe care îl au, considerat al doilea din lume după cel al oamenilor.
Cele cinci specii de câini de preerie sunt: câinele de preerie cu coada neagră (Cynomys ludovicianus), câinele de preerie cu coada albă (Cynomys leucurus), câinele de preerie Gunnison (Cynomys gunnisoni), care are o coadă mult mai scurtă decât ceilalţi câini de preerie şi un colorit unic, câinele de preerie mexican (Cynomys mexicanus) o specie pe cale de dispariţie şi câinele de preerie din Utah (Cynomys parvidens) cel mai mic dintre toate speciile de câini de preerie.
Dintre cele două specii mai răspândite, câinele de preerie cu coada albă şi câinele de preerie cu coada neagră, cel din urmă fiind şi cel mai des întâlnit şi ca animal de companie în unele state.
Câinii de preerie sunt rozătoare robuste, grizonate. Au capul lat şi rotunjit, picioarele scurte, coada păroasă şi nu mai puţin de 22 dinţi. Ochii lor sunt poziţionaţi în părţile laterale ale capului şi sunt adaptaţi la observarea mişcării în spaţiu deschis, lucru care îi ajută să depisteze prădătorii în timp util pentru a se putea ascunde.
Fiind animale mici, greutatea lor oscilează între 700 g şi 1,3 kg. Lungimea corpului (cu coadă cu tot) este cuprinsă între 4-12 cm iar înălţime între 4-10 cm.
Blana este de-o nuanţă gălbuie-aurie, abdomenul este alb sau de culoare foarte deschisă, iar urechile sunt mai închise la culoare. De-o parte şi de cealaltă a nasului, în jurul ochilor şi deasupra buzei superioare, au smocuri stufoase de păr alb.
Este foarte important să achiziţionăm un câine de preerie care să fie un pui născut în captivitate şi nu un pui prins în sălbăticie prin braconaj. Aceste rozătoare sunt active, jucăuşe şi puternice, dar şi foarte ataşate de stăpânii lor, manifestând şi dorind la rândul lor afecţiune.
Persoanele care doresc un astfel de animal de companie trebuie să dispună de mai mult timp liber pe care să-l acorde acestuia, deoarece câinele de preerie ajunge să aibă nevoie de compania stăpânului, iar dacă este neglijat poate să dezvolte probleme de comportament, depresii sau chiar să se îmbolnăvească.
Este un animal sociabil, convieţuieşte bine împreună cu alte animale de companie, cu pisicile sau câinii. Câinii de preerie sunt animale diurne. Iarna, câinele de prerie cu coada albă hibernează, iar celelalte specii dorm pentru perioade mai scurte de timp.
Câinele de preerie, ca animal de companie, are nevoie de o cuşcă mare, care să-i ofere suficient spaţiu. Pentru că este foarte activ are nevoie de multe jucării, mai ales din cele care pot fi ronţăite. Ar fi încântat şi de o roată pentru exerciţii de mărime mare şi cu suprafaţa solidă.
Hrana câinilor de preerie se bazează mai ales pe o mare varietate de fânuri din iarbă, rădăcini, muguri de flori, precum şi ocazionale mese constând în verdeţuri şi legume. Sunt aproape exclusiv vegetarieni. Rareori, se hrănesc şi cu insecte. Foarte importantă este apa, aceasta nu trebuie să lipsească în nici o zi, să fie la discreţie, curată, proaspătă şi la temperatura camerei. Pentru a împiedica răsturnarea apei se recomandă utilizarea recipientelor care se agaţă de cuşcă.
Câinii de preerie cu coada neagră se înmulţesc la sfârşitul lunii ianuarie, iar puii se nasc în martie sau aprilie, după o perioadă de gestaţie de 28-32 de zile. De obicei, femela fată 3-5 pui, care nu au blană şi sunt orbi, iar ochii şi-i deschid abia după 33-37 zile. Pui ajung la maturitatea sexuală la un an.
De obicei câinii de preerie nu se vaccinează, însă este bine să facă un examen medical la veterinar în cazul în care prezintă anumite simptome ce arată că starea de sănătate este afectată. În sălbăticie pot trăi între 3 şi 5 ani, în captivitate durata vieţii creşte ajungând între 8 şi 12 ani. (Text: Agerpres, Foto: kids.nationalgeographic.com , Video: youtube.com)
