Pădurea Crâng este o parte din vechiul codru al Vlăsiei, pădure seculară, şi se află situată în partea de sud-vest a municipiului Buzău.
Pădurea Crâng are o suprafaţă de 189 de hectare, din care 179 de hectare sunt administrate de Direcţia Silvică, iar zece hectare, parcul propriu-zis, se află în proprietatea Primăriei municipiului Buzău.
De Parcul Crâng se leagă multe din marile evenimente istorice ale oraşului de pe râul Buzău. Parcul Crâng şi stejarii săi multiseculari au fost făcuţi celebri de pictorul Ion Andreescu, profesor de desen în perioada 1872-1878 la Seminarul teologic şi la Gimnaziul de băieţi din Buzău. Înainte de a pleca la Paris, Ion Andreescu a pictat câteva din cele mai cunoscute lucrări ale sale, Stejarul, Bâlci de Drăgaică ş.a.
„Pădurea Crâng, rămăşiţă din vechiul codru al Vlăsiei, a fost pomenită în hrisoave odată cu Buzăul, de aceea se poate afirma că cele două sunt nedespărţite”, a declarat Ionel Stănuţă, consilier la Direcţia pentru Cultură Buzău.
Braniştea sau Crângul Buzăului este atestat încă din timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). În anul 1500, domnitorul înzestrează Episcopia Buzăului cu 600 de pogoane de pădure, teren ce cuprindea şi Crângul din prezent. Radu de la Afumaţi, prin documentul din 8 septembrie 1525, acorda Episcopiei dreptul de a tăia lemne pentru nevoile ei din „Braniştea Domnească”, câte patru care pe lună. La 1540, Radu Paisie porunceşte ca Braniştea să fie hotărnicită. Domnitorul Alexandru II Mircea, într-un document din 23 octombrie 1568, numeşte Braniştea „Crângul Târgului”, prima atestare cu acest nume. În 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu dă poruncă pentru protejarea Braniştei de la Buzău.
Începând cu 1828, Crângul este folosit pentru prima oară de locuitorii oraşului ca loc de promenadă, fiind tot în proprietatea Episcopiei Buzăului. În anul 1850, domnitorul Barbu Ştirbei atribuie o parte din Crâng oraşului pentru a servi drept grădină publică. Hotărârea domnitorului Barbu Ştirbei, confirmată prin ordinul nr. 3.745/1850, arată: „S-a încuviinţat darea acestui Crâng pe seama oraşului, în care s-a şi înfiinţat o grădină pentru petrecerea publicului cu cheltuială din fondurile comunei”.
În anul 1855, Episcopia este obligată prin acţiune judecătorească să recunoască drepturile oraşului asupra Crângului. Primarul oraşului Buzău a prevăzut în buget fonduri pentru înfrumuseţarea Crângului: plantarea unor luminişuri, deschiderea unor alei, înfiinţarea unui bufet în 1852, dărâmat în 1897, când se construieşte un restaurant cu o arhitectură inspirată din zona Chiojdului, ce se închiria prin licitaţie publică (restaurantul „Parcul Trandafirilor”, azi restaurantul „Crâng”). În 1859, primăria avea şase muncitori angajaţi pentru executarea lucrărilor necesare în Grădina Publică din Crâng, sub conducerea grădinarului Iohann Wandlik. În raportul 3.869/1875 al Primăriei oraşului Buzău către Ministerul de Interne se face o prezentare a Crângului, potrivit daniei din anul 1500 al lui Radu cel Mare, cel care a înfiinţat Episcopia Buzăului cu mitropolitul Nifon al II-lea la 1500, către Episcopia Buzăului ca prima rezervaţie naturală din Ţara Românească.
În 1880, consilierii „comunei” Buzău solicită primului-ministru I.C. Brătianu ca Parcul Crâng, care trecuse din proprietatea Episcopiei în cea a statului, să revină „în folosul comunei”. La propunerea primului-ministru, parlamentul a aprobat în şedinţa din 29 ianuarie 1881 trecerea Crângului în proprietatea oraşului.
Din 1896, Bulevardul I.C. Brătianu, denumire în cinstea primului-ministru, actualul bulevard Nicolae Bălcescu, a fost şi rămâne artera cea mai îndrăgită de buzoieni. La sfârşitul secolului al XlX-lea, artera de circulaţie avea cinci benzi, banda principală în centru, pe care circulau caleşti, trăsuri, docare, căruţe; două benzi, în stânga şi în dreapta celei principale, care erau pentru pietoni, iar pe celelalte două, exterioare, se circula călare.
În anul 1887, în Parcul Crâng sunt reamenajate drumurile de acces, se deschid altele noi, se taie arborii uscaţi şi se sapă un şanţ de protecţie în jurul Crângului. Edilii au plantat 937 arbori, între care 208 mesteceni şi 537 castani sălbatici, aceştia fiind amplasaţi în lungul bulevardului şi în Crâng, şi 20 de tei. În Crâng erau atunci capre sălbatice.
Din anul 1892 s-au amplasat de-a lungul bulevardului 40 canapele, alte 40 fiind aduse în 1908. Principalele lucrări ce s-au făcut în Crâng în perioada 1886-1897 sunt: pietruirea pereţilor „eleşteului”, dărâmarea bufetului vechi şi construirea altuia nou din zid, deschiderea şoselei din faţa Crângului, construirea primului rezervor în vederea alimentării cu apă a oraşului, montarea conductelor de aducţiune a apei în lungul bulevardului, construirea pavilionului pentru muzică, amenajarea singurei insule ce exista atunci, cea de lângă Rezervorul de apă şi construirea podului de legatură cu ea, construirea unui pavilion pentru fanfară, pietruirea malurilor „eleşteului”.
Tot în această perioadă, în Crâng se instalează trei grupuri statuare: „Leu şi căprioară”, „Leu şi mistreţ”, „Călăreţ atacat de leu”. Acestea au fost realizate prin turnare din fontă de firma Kelhauer din Bucureşti, sculptor C. Masson, în anul 1896. La sfârşitul secolului al XX-lea, Parcul Crâng a mai fost mobilat cu câteva lucrări de artă. În 1972, în Parcul Crâng a fost dezvelită statuia primului poet român modern, Vasile Cârlova, buzoian prin naştere, realizată de sculptorul Gheorghe Coman, iar în 1979, sculptura din piatră de Măgura, instalată lângă lac, operă a sculptorului Florin Codre. În toamna anului 1976, cu prilejul sărbătorii a 1.600 de ani de la prima atestare documentară a Buzăului (376-1976), în Parcul Crâng s-a ridicat Obeliscul „Buzău 1600”, înalt de 26,80 m şi cu o fundaţie de 14 metri, placat cu travertin şi ornat cu basoreliefuri, operă tot a sculptorului Gheorghe Coman.
* * *
În toamna anului 1872, un proaspăt profesor de desen făcea senzaţie în Buzeu, viitorul Buzău, un târg tradiţional de la Curbura Carpaţilor. Cu planşele şi şevaletul în spate, tânărul pictor, melancolic şi retras, străbătea alene aleile cu castani de pe Bulevardul Parcului şi se oprea pe malul unui lac înconjurat de stejari multiseculari. Era viitorul mare pictor, Ion Andreescu.
Profesorul de geografie Basil Iorgulescu, de la gimnaziul de băieţi din localitate, i-a explicat mai tânărului său coleg că peisajele sunt unice, pentru că aceştia erau ultimii copaci din celebrul Codru al Vlăsiei, pădure care a fost adăpost şi sursă de hrană timp de aproape două milenii pentru cei care se vor numi în timp români.
Oraşul Buzeu, viitorul Buzău, abia ieşise dintr-un medievalism vetust şi tulbure, ars din temelii de mai multe ori şi refăcut de fiecare dată cu modestie, pe măsura temerii de campaniile de jaf ale turcilor şi tătarilor din raiaua Brăilei. Mulţi târgoveţi păstrau vie în memorie un episod dintr-o perioadă apropiată lor. Într-o campanie de jaf, turcii şi tătarii au ocupat un sat de câmpie din apropiere, Smeenii, iar toată suflarea aşezării, copii şi bătrâni, fără excepţie, a fost luată într-o robie fără cale de întoarcere.
La acel sfârşit de veac, la Buzău au început să apară construcţiile solide din piatră, iar oraşul a început să se populeze cu oameni de iniţiativă, aromâni din Peninsula Balcanică, negustori greci sau grădinari bulgari şi sârbi. După lichidarea raialei de la Brăila, târgoveţii trăiau din plin aventura deplinei libertăţi, mai ales că ţara se afla la un pas de independenţa deplină.
Iată cum descrie oraşul acelor vremi un coleg de breaslă, profesorul Dumitru Nitzulescu: „Strada Târgului, un iarmaroc continuu, căci mărfurile erau etalate pe tarabe, în plin trotuar. În ziua târgului săptămânal, peste 1.000 de căruţe, aducând săteni din tot judeţul, împiestriţau oraşul şi-i dădeau animaţie”.
„Este uimitor cât de familiar i-a devenit Buzăul marelui pictor Ioan Andreescu în răstimpul scurt (1872-1878) cât a locuit aici. Deşi pentru o viaţă de 33 de ani, şase ani de maturitate artistică sunt esenţialul. (…) În momentul când pictorul pleca la Paris, el era un artist pe deplin format, iar dacă noi, astăzi, prin absurd, am fi lipsiţi de zestrea ulterioară de lucrări, tot am putea spune că, prin ceea ce a pictat şi a desenat la Buzău, Andreescu rămâne unul din cei mai mari pictori ai românilor”, a consemnat scriitorul Corneliu Ştefan într-un crochiu despre stejarii pictorului Andreescu pictaţi în Parcul Crâng.
Târgul şi ţinutul care-l întâmpinau la 1872 pe proaspătul profesor de desen erau centrul cu case cenuşii, masive şi greoaie, lipsite de orice element de arhitectură, animat de o mulţime văzută în acelaşi registru de culoare, ca un peisaj fără viaţă, în cele două lucrări „Piaţa la Buzău” şi „Strada în Buzău”.
Doar când va evada spre margini, peisajele sale capătă caratele geniului său, Crângul în ipostazele lui neprimitoare, desfrunzit, înnoroit, iazul morilor traversat de un pod de piatră în dezagregare, casele de mahala, izolate, abia ridicate din stadiul de bordeie, casele ciurarilor din Simileasca.
„Stejarul” este una din capodoperele sale. Compoziţia, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetaţiei şi cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului. Mişcarea pe care diferenţele de cald şi rece ale tonurilor o imprimă materiei demonstrează o rafinată ştiinţă a construcţiei plastice. (Text: Agerpres, Foto: ro.wikipedia.org)
