Primăria municipiului Râmnicu Sărat
Municipiul Râmnicu Sărat este situat în Câmpia piemontană a Râmnicului, la 118 metri altitudine, pe râul Râmnic, la 29 km de municipiul Buzău, reşedinţă de judeţ.
Vechi centru comercial şi meşteşugăresc, localitatea apare menţionată documentar ca sat, prima oară, la 8 septembrie 1439, într-un privilegiu comercial acordat de domnul Ţării Româneşti Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) negustorilor din Polonia, Galiţia şi Moldova, în care se precizează că „liovenii plătesc prima vamă la Râmnicu Sărat, doi florini ungureşti de căruţa încărcată, apoi dau şi celelalte vămi”.
Situat la intersecţia unor importante drumuri comerciale şi la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, Râmnicu Sărat a avut în secolul XV o importanţă politică şi militară deosebită în politica antiotomană promovată de domnul Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504). Ştefan cel Mare a intervenit de mai multe ori în Ţara Românească, atunci când pe tronul acesteia se aflau domni favorabili înţelegerii cu turcii. Astfel a intervenit, în 1473, oastea lui Ştefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos.
Despre acest episod, istoricul Nicolae Iorga scria: „(…) În aceasta luptă s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului şi acolo a câştigat Ştefan biruinţa care l-a ajutat să gonească pe Radu şi să intre în cetatea Bucureştilor”. În amintirea acestei victorii a ridicat Ştefan cel Mare, în 1474, o biserică de piatră cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, care a rezistat până la finele secolului al XIX-lea.
Râmnicu Sărat apare menţionat ca oraş în 1574, figurând, de-a lungul veacurilor, pe hărţile diverşilor cartografi străini. În a doua jumătate a secolului XVI, aici s-a construit o puternică fortificaţie care să slujească drept „stavilă în calea oştilor otomane şi mai ales a invaziei tătarilor”, fortificaţie refăcută la finele secolului al XVII-lea de Constantin Brâncoveanu.
Gara oraşului, construită între anii 1897-1898
La 1601, după uciderea lui Mihai Viteazul, oastea Ţării Româneşti este înfrântă lângă Râmnicu Sărat şi pe malul Buzăului, de oştenii domnului Moldovei, Simion Movilă, sprijinit de poloni şi tătari.
Râmnicu Sărat avea schimburi economice cu Braşovul, Brăila, cu oraşe din Moldova şi de la sud de Dunăre. Amploarea legăturilor cu Transilvania este documentată şi de descoperirea unor monede ungureşti găsite în mormintele dintr-un întins cimitir situat în zona centrală a oraşului, precum şi într-un cimitir aflat sub fortificaţia de sfârşit de secol XVI, în zona bisericii „Adormirea”. De asemenea şi pivniţele descoperite cu prilejul unor săpături arheologice din anii „80 dovedesc avântul comerţului la Râmnicu Sărat.
La finele veacului XVII, între 1691 şi 1697, Mihail Cantacuzino ridică la Râmnicu Sărat o biserică înconjurată de ziduri, încadrată ulterior de specialişti în aşa-numitul stil brâncovenesc, cu fresce şi sculpturi în piatră ale ancadramentelor şi coloanelor. În secolul XVIII oraşul a avut de suferit de pe urma războaielor ruso-turce.
După ce oraşul Râmnic devine, în 1862, capitala judeţului Râmnicu Sărat, peisajul urban începe să se modifice. Apar primele clădiri cu etaj pe Strada Victoriei, se trasează noi străzi, se înalţă primele clădiri administrative, centrul oraşului căpătând un aspect european.
Modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri primari, unii dintre ei având o cultură deosebită: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella, Nicu Protopopescu, Nicolae Dicescu şi alţii. Se remarcă din acea perioadă, construcţii precum Gara, Palatul Administrativ şi de Justiţie, Teatrul Comunal, Cazarma de Infanterie, Şcoala Primară Mixtă (actuala „Vasile Cristoforeanu”), Casa de Cultură ş.a.
În cursul Războiului de Independenţă (1877-1878), în luptele de la Griviţa, Rahova şi Smârdan s-au remarcat şi Regimentele 8 şi 9 Dorobanţi din Buzău şi Râmnicu Sărat. În 1881, oraşul a fost conectat la reţeaua feroviară naţională, prin calea ferată Buzău-Mărăşeşti.
Ultimele decenii ale veacului XIX au fost benefice din punct de vedere edilitar: se trasează bulevarde (Justiţiei, Gării, Cuza), Grădina publică, se pavează principalele străzi, se ridică imobile administrative, şcoli etc. În acele vremuri, oraşul era împărţit pe culori: albastru în nord (mahalaua Sf. Neculai), roşu în centru (mahalaua Vatra), galben în sud (mahalalele Pităreasa şi Erculeşti).
Răscoala ţăranilor din 1907 s-a extins în primăvară şi în Muntenia şi Oltenia, cuprinzând şi judeţul Râmnicu Sărat, iar oraşul a fost teatrul luptei dintre răsculaţi şi armată. În Primul Război Mondial, infanteriştii Regimentului 9 Dorobanţi s-au jertfit pe câmpurile de luptă de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.
Colegiul Naţional „Al. Vlahuţă”
Din punct de vedere industrial, la începutul secolului XX, Râmnicul avea o fabrică de săpun şi câteva ateliere meşteşugăreşti, iar din 1913 – o distilerie de petrol, devenită rafinăria „Venus”.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, în anii 60, la Râmnicu Sărat apar primele blocuri şi tot atunci începe construcţia unei platforme industriale, a unor întreprinderi de garnituri de frână, organe de asamblare, conserve, turnătoria de fontă ş.a.
Stema fostului judeţ Râmnicu Sărat se mai păstrează şi astăzi pe frontispiciul unei clădiri aflate pe bulevardul Elena Cuza, pe faţada Colegiului Naţional „Al. Vlahuţă”, ca şi la Muzeul municipal, ca dublu ornament pe cişmelele, care au funcţionat multă vreme în oraş. Stema evidenţiază un simbol, anume calul, care sugerează activitatea de bază a locuitorilor judeţului în trecut.
Printre monumentele semnificative ale municipiului Râmnicu Sărat se numără: biserica având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anii 1690-1696 prin grija voievodului Constantin Brâncoveanu, cu o bogată decoraţie sculptată şi cu picturi murale executate de Pârvu Mutu; Casa Domnească, aflată în apropierea bisericii; bisericile cu hramurile „Sfântul Dumitru” (1708) şi „Sfântul Spiridon” (1784); edificiile celor două gări feroviare (gara veche, din 1881, şi gara nouă, din 1893-1898); clădirea Primăriei (1898); Monumentul eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial; Casele memoriale ale biologului Traian Săvulescu şi sopranei Florica Cristoforeanu.
Declarat municipiu la 24 noiembrie 1994. La recensământul populaţiei din 2011, Râmnicu Sărat număra 33.843 locuitori. (Text: Agerpres, Foto: ro.wikipedia.org, cnav.consortiurms.ro)
