„Marele domnitor Constantin Brâncoveanu a iubit meleagurile Buzăului şi acest lucru poate fi dedus din numărul mare de edificii, crame, biserici şi mănăstiri, pe teritoriul judeţului nostru”, susţine Ionel Stănuţă, consilier la Direcţia de Cultură Buzău. Domnitorul Constantin Brâncoveanu(1654-1714) a fost cunoscut în epocă atât pentru evlavia sa, inconfundabilul său stil arhitectonic, cât şi pentru spiritul său întreprinzător, fapt pentru care a fost supranumit de contemporani Prinţul Aurului. Cum a făcut însă averea sa fabuloasă?
„Având un dezvoltat simţ al banului, Brâncoveanu a construit în localităţile buzoiene Merei, Sărăţeanca, Greceanca, Năeanca, dar şi în judeţul Prahova, la Tohani, Ceptura, Pleaşa-Scăieni, crame cu una, două sau patru alveole, fiecare cu câte patru bolţi în semicalotă sprijinite pe un stâlp central, în care vinifica producţia de struguri din viile lui”, a declarat istoricul Marius Constantinescu, doctor în istorie. Originar din comuna Pietroasele, Marius Constantinescu, fost director al Muzeului judeţean Buzău, a refăcut pe baza documentelor Drumul vinului din vremea celebrului domnitor.
„Toamna târziu, cam după 15 noiembrie, după al doilea pritoc, încărca vinul din cramele de pe Istriţa şi Dealul Mare în butii de câte 200 de vedre, circa 2.000 de litri, cetluite, fixate cu chingi de metal, pe care trase de câte două perechi de boi. La producţia de vin din zona noastră domnitorul adăuga vinul din cramele pe care le avea la Potlogi, la Novaci, la Brâncoveni şi în alte sate ale lui din nordul Olteniei, şi forma, astfel, un convoi de 150 – 200 care cu butii, după cum era producţia anului, care pleca spre nordul ltaliei. Convoiul era condus de unul din oamenii lui de încredere şi era păzit de un detaşament de călăreţi înzăuaţi”, a precizat Marius Constantinescu.
Potrivit istoricului buzoian, vinul era vândut pe bani buni la Florenţa, la Milano, la Veneţia şi în alte centre din nordul Italiei. Primăvara, înainte de Buna Vestire, pe 25 martie, convoiul se întorcea în ţară, una din butiile din convoi fiind plină cu bani de aur, încasaţi pe vinul vândut. Acesta susţine că domnitorul Constantin Brâncoveanu a înţeles că cea mai rodnică folosire a pământurilor din dealurile Istriţa şi Dealul Mare este cultivarea lor cu viţă de vie.
Ca urmare, acesta a plantat întinse vii în toată zona Podgoriei Dealul Mare, la Verneşti, Urlaţi şi Scăieni, iar la Tohani a defrişat o dumbravă şi în locul ei a plantat vie creând celebra podgorie. „Plantaţiile viticole au fost una din sursele proverbialei mari bogăţii a lui Constantin Brâncoveanu, supranumit de turci Altân Bei, adică Prinţul Aurului sau Prinţul de aur”, mai susţine Marius Constantinescu.
Domnul valah a găsit de cuviinţă să consolideze graniţa nord-estică a Ţării Româneşti prin monumente de arhitectură menite să înfrunte veacurile. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în plină epocă creatoare, domnul Ţării Româneşti aflând „loc iscusit”, cum scrie în hrisovul său din 1700, împreună cu vel spătarul Mihail Cantacuzino, unchiul său, au ridicat şi înzestrat o ctitorie la Râmnicu Sărat, a cărei construcţie a fost terminată în 1697.
Potrivit directorului Muzeului municipal Râmnicu Sărat, Marius Niculae, Casa brâncovenească de la Râmnic este compusă dintr-un edificiu central, construit în stilul neoromânesc al secolului XVII, un pridvor amplu şi ferestre cu chenare largi, care sfârşesc în arc trilobat. Plastica faţadei aminteşte de stilul renascentist, la parter se deschid ferestre în plin centru, iar etajul are ferestre drepte. În sala mare, bolţile arcuite au ca punct central de sprijin statui din piatră, printre care şi celebra piesă „Samson şi leul”, aflată în prezent la Palatul Mogoşoaia.
Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat stă mărturie unor vremuri înfloritoare din istoria poporului român, dar şi rolului strategic pe care l-a avut oraşul de pe râul Râmnic.
Mănăstirea brâncovenească de la Râmnicu Sărat a fost zidită în intervalul 1691-1697 şi a avut un rol de apărare în dublu sens, militar şi spiritual. Radu vel logofăt Greceanu, în a sa „Viaţă a lui Constantin Vodă Brâncoveanu”, face o radiografie exactă a rolului şi rostului ctitoriei de la Râmnicu Sărat. ” … într-acest an al optulea din domnia Măriei Sale, s-au săvârşit şi mănăstirea pe care au făcut Măria Sa la târgul Râmnicului, unde se proslăveşte Adormirea Născătoarei de Dumnezeu stăpânii nostre, care iar den pajişte şi den temelie o au zidit împreună cu unchiul Măriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel spătar, însă mănăstire mare şi cuvioasă cu chilii de piatră şi cetate împrejur, pentru ca fiind şi un loc ca acela de este în calea oştirilor şi mai mult a tătarilor. Drept aceea Măria Sa au pus nevoinţă împreună cu unchiul Măriei Sale, ce s-au zis mai sus, de o au făcut cu tărie, ce multora scăpare şi apărare să fie, cu mili întărind-o şi cu toate cum se cade împodobind-o, la sfânta şi Dumnezeiasca mănăstire de la muntele Sinai o au închinat-o vecinica pomenire”.
La rândul său, istoricul Valeriu Nicolescu, susţine că savantul Nicolae Iorga venea deseori la Râmnicu Sărat, doar şi pentru simplul motiv de a admira aceste capodopere, pe care marele învăţat le considera „mari amintiri, opere de artă ce nu se pot lăuda îndeajuns”. Iată cum descrie marele savant biserica brâncovenească: „La început un strălucit pridvor. Are şase stâlpi în faţă, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt aşa de frumoşi ca aici. Fiecare aproape îşi are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, viţe suitoare, sunt alţii pe care se văd foi de dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veştminte. Uşa se deschide într-un cadru sculptat, ca la Colţea, la Sinaia, mai mică aceasta. Iarăşi chipurile animalelor simbolice, care înfăţişează pe Evanghelişti, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colţuri. Inscripţia care cuprinde numele lui Mihai Cantacuzino cu al Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci pomenirea lui Mihai, ucis ca hain, a fost osândită de turci şi Nicolae Vodă Mavrocordat a îndeplinit osânda. În ea se vede înnoire interesantă: slovele nu se înşiră în linii drepte, ci alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ţine cu mâna de amândouă capetele.
Pronaosul, «tinda femeilor», cuprinde chipul lui Brâncoveanu şi altele… naosul e larg şi luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de meşterul călugăr Isaiia din Sinai desparte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta şi în stânga – cum nu mai aflăm aiurea – o proscomidie şi veşmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uşi împodobite cu frumoase şi originale sculpturi în piatră”.
În anul 1700, Constantin Brâncoveanu dă un hrisov prin care închină Mănăstirea Râmnicului Sfântului Munte Sinai. Hrisovul, conceput împreună cu boierii divaniţi, include două principii care, volens nolens, vor fi urmate de-a lungul timpului şi de ceilalţi domnitori, poate şi datorită crudului blestem cu care este întărit.
În actul fundaţional, Constantin Vodă Brâncoveanu aruncă asupra urmaşilor săi, care nu vor respecta această închinare, următorul înfricoşător blestem: „Domnul Dumnezeu să-i judece la înfricoşata lui venire !”. Primul principiu prevedea că Mănăstirea Râmnic se închină Muntelui Sinai, care va primi din venitul general două părţi. Cel de-al doilea, scuteşte mănăstirea râmniceană de toate dăjdiile, numeroase şi înrobitoare în acele vremuri, fiind învestită totodată cu numeroase privilegii.
Istoria medievală a Râmnicului va fi influenţată în mod fundamental de acest aşezământ religios, călăuzindu-se după privilegiile şi prestigiul de care se bucura orice mănăstire domnească închinată Sfântului Munte. Fundaţiunea Brâncovenească a atras, la rândul său, numeroase danii din partea boierilor mari şi mici din zonă, dar a grăbit şi stabilirea definitivă a reperelor oraşului actual. Decenii de-a rândul, de privilegiile domneşti acordate călugărilor „mănăstirii nedajnice” vor încerca să profite şi localnicii, negustori sau meşteşugari, care-şi vor stabili vadul în apropierea fundaţiunii domneşti.
De asemenea, la Berca, tot în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, şi vel stolnicul Mihalcea Cândescu, împreună cu soţia sa, Alexandrina Cantacuzino, şi cu fiii lor, Şerban, Mihalcea şi Moise, a ctitorit la sfârşitul secolului al XVII-lea o mănăstirea în stil brâncovenesc. Mănăstirea a fost concepută ca o cetate medievală, curtea centrală şi biserica fiind împrejmuite cu ziduri mari de cărămidă, asemenea aşezămintelor brâncoveneşti. Totodată, clopotniţa era folosită ca turn de observaţie, iar un tunel subteran permitea retragerea în pădurile din apropiere.(Text: Agerpres, Foto:iseoverde.ro, istorie-pe-scurt.ro, citbuzau.ro, Video: youtube.com)
