Mihai Viteazul (n. cca 1558), fiul lui Pătraşcu cel Bun (domn al Ţării Româneşti între 1554-1557), a urcat toate treptele dregătoriilor, de la ban de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, până la mare ban al Craiovei (1593).
În septembrie 1593, devine domn al Ţării Româneşti (1593-1601), cu sprijinul unor puternice familii boiereşti precum Buzeştii şi Cantacuzinii, precum şi al principelui Transilvaniei Sigismund Bathory.
La sfârşitul secolului al XVI-lea Ţările Române cunoşteau pe plan intern cea mai puternică creştere de până atunci a dependenţei lor faţă de Poarta otomană, autonomia internă fiind grav ştirbită, în timp ce pe plan extern se afirma politica expansionistă a celor trei mari puteri vecine — Imperiul Otoman, Imperiul habsburgic şi Polonia. În plan intern, conştient de rolul important ce revenea puterii centrale în lupta pentru independenţă, Mihai Viteazul a acţionat pentru întăririi autorităţii domneşti. O cronică oficială a domniei acestuia a fost alcătuită de marele logofăt Teodosie Rudeanu.
S-a remarcat rapid ca un luptător pentru independenţă, dar şi pentru apărarea cauzei creştinătăţii, luând singur iniţiativa alăturării la ”Liga Sfântă”. Politica sa antiotomană s-a concretizat în sistemul de alianţe politico-militare ale ţărilor române din 1594. Războiul antiotoman începe la 13 noiembrie 1594, prin atacarea creditorilor turci şi a oştii de ieniceri de la Bucureşti, după care în perioada decembrie 1594—ianuarie 1595 se extinde spre Dunăre, la Giurgiu, Rusciuc ş.a. Mihai Viteazul şi-a organizat o armată proprie, de mercenari, alcătuită din poloni, secui, cazaci, sârbi etc., precum şi unităţi de călăraşi, ”roşii”, unităţi de ”dărăbanţi”, la care s-au adăugat voluntari de la sud de Dunăre.
În august 1595, oastea otomană condusă de marele vizir Sinan Paşa trece Dunărea la Giurgiu. După celebra bătălie de la Călugăreni (13/23 august 1595), în zona mlăştinoasă a Neajlovului, armata otomană ocupă Bucureştii şi Târgoviştea, dar în octombrie 1595 oştile unite din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania îi silesc pe otomani să bată în retragere. Tot în octombrie 1595 oastea turcă suferă o grea înfrângere la Giurgiu, fapt care a însemnat asigurarea independenţei Ţării Româneşti. În 1596 continuă luptele cu turcii în sudul Dunării, unde are loc o expediţie balcanică condusă de Baba Novac, căpitan al lui Mihai Viteazul.
La 30 mai/9 iunie 1598 este încheiat un tratat de prietenie şi alianţă militară între Mihai Viteazul şi împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg, prin care Mihai Viteazul recunoştea suzeranitatea împăratului, iar acesta recunoştea independenţa Ţării Româneşti.
Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, renunţă la tron în 1598, apoi din nou în 1599, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory. Ca atare, în Transilvania şi în Moldova, prin Andrei Bathory respectiv Ieremia Movilă, ambii duşmani ai lui Mihai Viteazul, se consolidase poziţia adepţilor unei politici favorabile alianţei cu turcii. Cu acordul tacit al Porţii, cei doi îi cer lui Mihai Viteazul să părăsescă tronul şi ţara, fiind ameninţată astfel însăşi independenţa Ţării Româneşti.
”Atât timp cât dincolo de Carpaţi — locul de refugiu în cazul invaziei otomane — era un principe ostil, domnia lui Mihai rămânea ameninţată, cu atât mai mult cu cât voievodul era confruntat cu opoziţia unor grupări boiereşti sprijinite de Polonia” aminteşte istoricul Florin Constantiniu în volumul ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura ”Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2002).
Înţelegând că aceste împrejurări făceau greu realizabile o alianţă creştină generală sau una mai restrânsă românească împotriva turcilor, Mihai Viteazul a luat iniţiativa înlăturării lui Andrei Bathory, a trecut munţii şi a înfrânt oastea acestuia în bătălia de la Șelimbăr, lângă Sibiu (18/28 octombrie 1599). La 21 octombrie/1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul a intrat, cu mare alai, în Alba Iulia.
”Aceleaşi considerente de securitate — eliminarea lui Ieremia Movilă, care se manifestase ca duşman al lui Mihai — au determinat campania domnului muntean în Moldova, adusă şi ea sub autoritatea sa (1600)”, scrie istoricul Florin Constantiniu. Într-un hrisov emis la Iaşi la 27 mai 1600 Mihai Viteazul se intitula ”Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”.
Mihai Viteazul a realizat prima încercare de unificare politică a teritoriului românesc, pentru prima dată în istorie cele trei ţări române fiind unite sub aceeaşi conducere. Unirea a fost determinată de necesitatea creării unui puternic front antiotoman şi înlesnită de legăturile economice, politice, culturale existente între cele trei ţări române în Evul Mediu.
Unirea realizată de Mihai Viteazul a coalizat însă împotriva sa pe toţi cei care îşi vedeau ameninţate planurile de hegemonie politică în regiune. Împăratul Rudolf al II-lea nu dorea domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania, iar generalul său Gheorghe Basta era unul dintre adversarii cei mai înverşunaţi ai voievodului muntean. De asemenea, nobilimea maghiară din Transilvania era ostilă lui Mihai Viteazul ca urmare a măsurilor luate de acesta. În septembrie 1600, Mihai Viteazul este înfrânt de oastea lui Basta şi a nobilimii maghiare în lupta de la Mirăslău, apoi în octombrie 1600 oastea polonă condusă de Jan Zamoyski ocupă Moldova, iar Ieremia Movilă este reinstalat domn.
În ianuarie 1601, Mihai Viteazul ajunge la curtea imperială de la Viena, pentru a cere ajutor. El redactează aici un memoriu către împărat, precum şi o celebră autobiografie, adresată ducelui Cosimo de Toscana, o cronică a luptelor sale cu Imperiul otoman. În contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, împăratul Rudolf al II-lea acceptă să-l susţină pe domnul român. Aliaţi, Mihai Viteazul şi Gheorghe Basta ies victorioşi în bătălia de la Guruslău (3/13 august 1601) împotriva lui Sigismund Bathory.
Generalul Gheorghe Basta avea însă ambiţii proprii, fiind convins totodată că împăratul habsburg dorea Transilvania pentru imperiu. Din ordinul său, la 9/19 august 1601 Mihai Viteazul este ucis de mercenari valoni în tabăra de la Câmpia Turzii, în apropiere de Turda. Trupul acestuia a fost îngropat într-un loc rămas necunoscut, dar capul a fost adus în Ţara Românească de unul dintre căpitanii fostului domn şi înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, de lângă Târgovişte. (Text: Agerpres, Foto: ro.wikipedia.org)
