Muzeul Naţional al Ţăranului Român (MNŢR) este continuatorul Muzeului de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, înfiinţat în 1906. Muzeul s-a mai numit Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională şi din 1912, Muzeul de Artă Naţională.
În 1953, se numea Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului, iar de la 5 februarie 1990 a fost numit Muzeul Ţăranului Român.
Muzeul este situat în Bucureşti, pe şoseaua Kiseleff nr. 3, lângă Piaţa Victoriei. Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budeşti.
Istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţională a acestuia, curând după apariţia Principatelor Unite. În această perioadă de început a construcţiei naţionale, ţăranul devine o referinţă simbolică centrală a identităţii româneşti, iar cultura ţărănească începe să intereseze tot mai mult.
Pentru a da un impuls „industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor străine (la modă şi, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza a dat, în 1863, o ordonanţă pentru organizarea unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, „exposiţiunea naţională de la Moşii de vite, de flori, de legume, de produse agricole şi industriale”. Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale şi participări ale României la expoziţiile universale. Începe să se pună deja problema unui muzeu naţional, care să adăpostească în special produsele artistice ale poporului român.
Astfel a luat fiinţă Muzeul Naţional de Antichităţi (înfiinţat în 1864 de acelaşi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, „o secţiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în ţară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri etc”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MNŢR datează din acea perioadă.
La iniţiativa lui Spiru Haret, în 1 octombrie 1906, s-a înfiinţat un muzeu autonom al artei ţărăneşti: Muzeul de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Industrială, cu sediul în clădirea fostei Monetării. În funcţia de director a fost numit eminentul istoric de artă, Alexandru Tzigara-Samurcaş, care va conferi instituţiei un statut ştiinţific şi cultural prestigios, adecvându-i şi numele, mai întâi, în Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională, iar din 1912 în Muzeul de Artă Naţională.
Muzeul de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când s-a pus piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea „neo-românească” a Muzeului de la Şosea.
După 29 de ani, la capătul unor nesfârşite întreruperi, se va finaliza, în 1941, luând înfăţişarea actualului monument de arhitectură, sediul Muzeului Ţăranului Român.
Ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din fondul arhitectural tradiţional, cu deosebire cel brâncovenesc, lucrarea se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziţiei, completată cu utilizarea ponderată a elementelor decorative florale şi zoomorfe.
Zidăria aparentă de cărămidă roşie, marile ferestre reunite sub arcade, coloanele logiei, balustrada, elementele traforate, eleganta siluetă a turnului central cu imaginea foişorului amintind de clopotniţele vechilor mănăstiri conferă clădirii somptuozitatea măsurată a unui adevărat palat al artei.
În anii ’60, clădirii i se adaugă un corp central de birouri şi săli conexe, construit însă fără să se ţină seama de concepţia stilistică de bază a arhitecturii vechii clădiri. Noua construcţie, amplasată lăturalnic, în spatele monumentalului edificiu, se individualizează, de asemenea, printr-un mozaic de proporţii, realizat în spiritul perioadei proletcultiste a regimului comunist.
Muzeul de la Şosea şi-a continuat periplul istoric şi după cel de-al doilea război mondial. Clădirea s-a transformat, începând cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi în Muzeul Partidului Comunist Român. Colecţiile au fost mutate din acest sediu şi adunate o vreme în clădirea Palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde au alcătuit Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România, sub conducerea remarcabilului etnograf Tancred Bănăţeanu, apoi au fost depozitate la Muzeul Satului, în 1978 acesta unindu-se cu Muzeul Satului sub denumirea de Muzeul Satului şi de Artă Populară..
După 1989, pe 5 februarie 1990, pictorul Horia Bernea a fost numit director al muzeului de la Şosea, reînfiinţat sub titulatura Muzeul Ţăranului Român.
Muzeul deţine colecţii fără egal privind etnografia ţărănească românească, incluzând costume, mobilier, covoare, ceramică, icoane pe lemn şi sticlă, xilogravuri, ţesături, unelte, precum şi o importantă colecţie de artă populară străină, constituită datorită strădaniei etnografului Tancred Bănăţeanu. După 1990 au fost achiziţionate şase biserici de lemn din judeţele Arad şi Hunedoara, patru conservate in situ, iar două, în incinta muzeului. Muzeul deţine în administrare şi expoziţia deschisă în incinta Casei de Piatră de la Herăşti.
Din 90.000 de obiecte, 70.000 sunt din vechea colecţie şi 20.000 au fost achiziţionate începând din 1990.
Modul de expunere este inovativ şi original. Cele mai multe obiecte sunt expuse liber şi etichetele sunt evitate. Muzeul este de natură experimentală şi încearcă în mod constant noi modalităţi de prezentare a colecţiilor.
De asemenea, muzeul organizează numeroase expoziţii temporare şi proiecte culturale. A câştigat Premiul „Muzeul European al Anului” pe 1996. (Text: Agerpres, Foto: facebook.com/MuzeulTaranului, ro.wikipedia.org)
