24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române

Alexandru ioan cuza

La 24 ianuarie 2021 se împlinesc 162 de ani de la Unirea Principatelor Române. Ziua de 24 ianuarie a fost declarată zi de sărbătoare legală în urma unei propuneri legislative semnată de 106 parlamentari, aparţinând mai multor partide politice, care a fost avizată favorabil la 18 martie 2014, de către Comisia pentru Cultură a Senatului.În expunerea de motive se arată că „24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naştere a statului naţional modern român şi trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (…) Recunoaşterea ca sărbătoare legală este un gest simbolic care conferă acestei sărbători statutul bine meritat, deoarece există un adevăr istoric de netăgăduit: România s-a născut la Iaşi!”.

Senatorii au adoptat un amendament, potrivit căruia ziua de sărbătoare legală este nelucrătoare. Proiectul de lege a fost adoptat de către Senat la 2 iunie 2014 şi, ulterior, de către Plenul Camerei Deputaţilor, la 3 decembrie 2014, iar la 16 decembrie 2014, preşedintele Traian Băsescu a semnat decretul privind promulgarea Legii pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române – ca zi de sărbătoare naţională. Potrivit noii legi, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot organiza şi sprijini logistic şi material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 sau „Unirea Mică” este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. După ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, este ales şi domn al Munteniei. Țelul comun a fost atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

La Braşov, la 12/24 mai 1848 se elabora programul-legământ: ‘Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei’, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: ‘Unirea Moldovei şi Țării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc’.

Au urmat lucrările Congresului de la Paris din 1856, care a hotărât, ca urmare a obiecţiilor ridicate de Austria şi Înalta Poartă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci doar să se consulte dorinţa moldovenilor şi muntenilor în problema Unirii.

În acest context, în ambele Principate, conducătorii mişcări unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică denumită ‘partida naţională’. Astfel, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare a programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii să fie reprezentate.

Adunările ad-hoc din Moldova (22 sept./3 oct.1857-21 dec. 1857/2 ian. 1858) şi din Țara Românească (30 sept./12 oct.-10/22 dec. 1857) au întrunit deputaţi boieri şi ţărani, câte unul de judeţ (ţinut). Chemaţi să se pronunţe în problema unirii, participanţii au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluţii aproape identice votate (în Moldova la 7/19 oct. 1857, iar în Țara Românească la 8/20 oct. 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinţ străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moştenirea Tronului, moştenitorii urmând a fi crescuţi în religia ţării; adunarea obştească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franţa şi Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenţia de la Paris, care a reprezentat cadrul constituţional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor acesteia, în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfăşurat alegeri pentru Adunarea electivă. La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputaţi aleşi.

Partida Naţională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, nu se pronunţase încă asupra numelui candidatului. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naţionale, Mihail Kogălniceanu propune drept candidat unic pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, susţinător al luptei unioniste. Deputaţii se angajaseră să voteze candidatul care ar obţine majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că până şi adepţii celorlalţi doi candidaţi l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ‘drepturile şi interesele patriei’ şi să asigure ‘binele şi fericirea naţiei române’.

Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Româneşti s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n-a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naţionale şi, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliţiei, şi-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare.

Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până atunci fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineaţa de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a precizat: ‘A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorinţă sfântă’. Deputaţii au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: ‘spre mărirea patriei’, ‘spre fericirea românilor’.

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul ‘Românul’ din 27 ianuarie/8 februarie, consemnează: ‘… Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător’.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la Bucureşti, după dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei şi Țării Româneşti. În aceeaşi zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane Bucureşti, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 şi 24 ianuarie: ‘Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Țării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!’

Situaţia creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinţei internaţionale, deschise la Paris între 26 mart./7 apr. — 25 aug./6 sept.1861. Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac şi otoman s-au arătat iniţial nemulţumite, prima fiind neliniştită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea ‘Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei’, prin care Puterile suzerane şi garante erau de acord cu schimbarea Convenţiei şi admiteau unificarea instituţiilor legislative şi administrative ale celor două principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieţii domnitorului.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează naţiunii române o proclamaţie, anunţând mesajul său: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”.

Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor şi a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu. Parlamentul unic îşi va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, an în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, iar oraşul Bucureşti devenea capitala acestora. Comisia Centrală de la Focşani îşi va înceta activitatea.

Din 1862, Principatele Unite adoptă oficial numele de România, iar oraşul Bucureşti devine capitala noului stat. (Text: Agerpres, Foto: tvr.ro, Video: youtube.com)