La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domnitor al României (1866-1881; rege al României 1881-1914). După cucerirea independenţei, Carol a fost încoronat la 10 mai 1881, devenind primul rege al României.
Ideea prinţului străin a apărut în epoca luptei pentru emanciparea naţională ”având, în primul rând, sensul unei tendinţe de consolidare a existenţei politice a Principatelor române”. Principele străin avea semnificaţia asigurării unui sprijin extern pentru existenţa statelor româneşti, grav ameninţate de cele trei imperii vecine: rus, otoman şi habsburgic.
În proclamaţia Divanului Ad-hoc din Moldova de la 9/21 octombrie 1857 se explicau motivele care au determinat opţiunea în favoarea unui prinţ străin: evitarea geloziilor şi rivalităţilor ce s-ar naşte pentru ocuparea tronului sau influenţarea domnitorului; asigurarea stabilităţii politice, a echilibrului şi nepărtinirii; ”prin legăturile sale de sânge să înlesnească introducerea României în marea familie a statelor europene şi să-i asigure mai bine al lor sprijin; ca să se poată bucura înăuntru şi afară de autoritatea, de prestigiul ce se cuvine unui suveran, unui fondator de dinastie mai cu seamă”.
Prin această opţiune se urmărea, în fond, desprinderea Principatelor din aria de dominaţie a Imperiului Otoman şi dobândirea independenţei lor. Marile Puteri au sesizat această intenţie şi au respins ideea principelui străin.
Manifestând abilitate politică, românii au reuşit să-şi impună voinţa în faţa Puterilor Garante alegând ca domnitor al Moldovei şi al Țării Româneşti una şi aceeaşi persoană — Alexandru Ioan Cuza, ai cărui şapte ani de domnie au fost o perioadă importantă din istoria poporului român.
După lovitura de stat din mai 1864, ideea aducerii unui domn străin a fost repusă în circulaţie. Astfel, în iunie 1865, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Grigore Brâncoveanu, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica, Anastasie Panu şi Gheorghe Știrbey au semnat un act prin care se legau ”ca la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident”. În acest scop, Ion C. Brătianu şi Ion Ghica au avut discuţii cu împăratul Napoleon al III-lea, considerat principalul ”protector” al României.
Locotenenţa Domnească (alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi Nicolae Haralambie) a convocat Adunarea electivă şi Senatul, care, întrunite în şedinţă comună la 11 februarie 1866, au luat act de abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În aceeaşi zi s-a constituit guvernul prezidat de Ion Ghica. Cu acordul Locotenenţei Domneşti, Ion Ghica, preşedinte şi ministru de externe, în cadrul guvernului provizoriu, l-a propus în calitate de domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei.
În urma refuzului acestuia, la 19/31 martie 1866, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde i-a făcut aceeaşi propunere ofiţerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată şi, după plebiscitul naţional din 2/14-8/20 aprilie 1866, soldat cu un rezultat pozitiv — 635.969 „pentru” şi doar 244 ”contra”—, prinţul Carol a devenit domnitor al României.
Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839, şi a fost cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, rudă apropiată a regelui Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, şi al principesei Josephine de Baden, rudă cu familia împăratului Napoleon al III-lea al Franţei.
Călătoria spre România, pe teritoriul Imperiului Habsburgic, nu a fost deloc uşoară, în contextul în care era iminentă izbucnirea războiului dintre Austria şi Prusia. Principele Carol a plecat la 29 aprilie/11 mai în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals, pe numele Karl Hettingen. Astfel a călătorit între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg — Munchen — Salzburg — Viena — Pesta — Timişoara — Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece). După o transbordare la Orşova, Carol a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai.
La 10 mai 1866, însoţit de Ion C. Brătianu, principele Carol a intrat în Bucureşti, fiind primit de o mulţime entuziastă. I s-au înmânat cheile oraşului de către primarul Dimitrie Brătianu. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialităţile au intrat în Camera Deputaţilor; aici Carol a depus jurământul. Locotenentul domnesc Nicolae Haralambie a citit formula constituţională: ”Jur să fiu credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei, şi a domni ca un domn constituţional”. Principele a spus în limba română: ”Jur!”
La 11/23 noiembrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al lui Carol I.
Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, Carol I s-a implicat în politica internă şi externă a ţării. Astfel, a stimulat organizarea instituţiilor statale, mai ales a armatei, care va juca un rol decisiv în obţinerea Independenţei de stat în 1877.
Un obiectiv important al românilor a fost îndeplinit în timpul domniei sale. Carol I a participat la Războiul de independenţă şi la procesul de recunoaştere a Independenţei de stat a României. Încă din 1873, principele a încercat, întâi pe cale diplomatică, cucerirea independenţei ţării. Declanşarea conflictului din Balcani, în 1875-1876, a creat premisele unei colaborări cu Imperiul ţarist, concretizată în participarea la Războiul de Independenţă de la 1877-1878.
La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, care a proclamat Independenţa de stat a României. În faţa Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: „În stare de răsbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (…) Aşadar domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”. După discurs, Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi două abţineri, prin care lua act că „răsbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Și Senatul a adoptat o moţiune în sensul declaraţiei guvernului, tributul datorat Porţii fiind anulat şi trecut în contul cheltuielilor pentru armată.
Independenţa României, precum şi unirea Dobrogei cu România au fost recunoscute în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) şi prin Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878).
La 10/22 mai 1877 au avut loc, la Bucureşti, o serie de festivităţi prilejuite de proclamarea Independenţei României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării.
În aceeaşi zi a fost instituită prima decoraţie românească — „Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român.
În 9/21 septembrie 1878, Consiliul de Miniştri a hotărât acordarea titlului de Alteţă Regală lui Carol I, realizându-se, astfel, un prim şi important pas spre proclamarea Regatului României.
Alteţă regală din 1878, când Consiliul de Miniştri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, domnitorul Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881. Actul a coincis cu împlinirea a 15 ani de domnie. Coroana regelui Carol I a fost confecţionată din oţelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur, ambele fiind lucrate la Arsenalul Armatei. Primindu-le, regele a ţinut un discurs în care a apreciat: „Prin serbarea de azi se încheie în mod strălucit o perioadă de 15 ani, bogată în lupte grele şi în fapte mari (…) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţei şi puterii României !”. (Text: Agerpres, Foto: historia.ro)
