După intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei (la 14/27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei), campania Armatei române din vara şi toamna anului 1916 s-a încheiat cu un eşec, iar cea mai mare parte a teritoriului naţional, inclusiv Capitala, a fost ocupată de inamic.
Încă din momentul intrării în război, Armata română a fost nevoită să adopte simultan două forme de operaţiuni militare: ofensiva în Transilvania şi apărarea strategică a frontierei de sud. Modificarea planului de campanie, ezitările şi neconcordanţele existente la nivelul comandamentelor superioare, erorile în evaluarea rezervelor strategice ale inamicului şi ale aliaţilor au influenţat în mod negativ cursul operaţiunilor militare.
Campania Armatei române din anul 1916 a fost decisiv influenţată de situaţia strategică, nefavorabilă în acel moment României, dar şi de erorile grave operativ-tactice proprii, carenţele grave de înzestrare, instruire şi organizare la toate nivelele ierarhice. Totodată, România nu a primit din partea Antantei ajutorul material şi sprijinul militar aşa cum fuseseră stabilite prin Convenţia din 4/17 august 1916.
Ofensiva din Transilvania, în urma căreia trupele române au ocupat Sibiul, Braşovul şi alte oraşe, a fost oprită la finele lunii august, ca urmare a atacului armatelor germano-bulgare pe frontul din sud.
În aceste condiţii, Marele Cartier General a plănuit operaţiunea de la Flămânda, prin care trupele germano-bulgare din sudul Dobrogei ar fi urmat să fie încercuite. Deşi manevra s-a desfăşurat cu succes, operaţiunea a trebuit să fie întreruptă, deoarece Puterile Centrale concentraseră forţe însemnate în Transilvania, sub comanda generalului german Erich von Falkenhayn, începând ofensiva.
Forţele aduse pe frontul de sud au fost dirijate, din nou, pe frontul de peste Carpaţi, iar pe frontul din sud s-a organizat apărarea. Până la sfârşitul lunii octombrie 1916, trupele inamice au ocupat mare parte din teritoriul Olteniei şi Munteniei. La est de Carpaţi, după lupte grele trupele inamice au fost oprite la Oituz, iar în sudul Transilvaniei, ca urmare a concentrării superioare inamice în trecătoarea Jiului, rezistenţa românească a fost înfrântă. În acelaşi timp, o altă grupare inamică a reuşit să treacă Dunărea la Zimnicea.
În perioada 16/29 noiembrie — 23 noiembrie/6 decembrie a avut loc bătălia de pe Neajlov şi Argeş, cunoscută şi ca ”bătălia pentru Bucureşti”, care a fost cea mai mare operaţiune militară de pe frontul românesc din anul 1916. Misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, sosită în România în luna octombrie, a consiliat Marele Cartier General al Armatei române în vederea angajării ”bătăliei pentru Bucureşti”.
Planul de operaţiuni pentru apărarea Capitalei a fost încredinţat spre executare grupului de armate comandat de generalul Prezan. Insuficienţa armamentului şi lipsa de unitate în desfăşurarea acţiunilor au dus la eşuarea planurilor ofensive româneşti, iar la 20 noiembrie/3 decembrie balanţa victoriei a înclinat de partea trupelor Puterilor Centrale. În această situaţie, generalul Prezan a dat ordinul de retragere spre est.
După ce la 12/25 noiembrie regele Ferdinand părăsise Capitala, guvernul a părăsit, la rândul său, oraşul, la 20 noiembrie/3 decembrie, plecând spre Iaşi, care devine de acum şi până în noiembrie 1918 Capitala României. Marele Cartier General a fost strămutat la Bârlad.
La 23 noiembrie/6 decembrie 1916 mareşalul german August von Mackensen (foto), aflat în fruntea trupelor sale, a intrat în Bucureşti.
”Pentru a nu ceda Capitala fără a se fi încercat apărarea ei, s-a hotărât să se dea o bătălie pe Neajlov şi Argeş, destinată a fi o ”Marna română”. Începută cu succese promiţătoare, ea s-a încheiat cu înfrângerea forţelor noastre. Autorităţile au părăsit Capitala, în care trupele Puterilor Centrale şi ale aliaţilor lor au intrat la 23 noiembrie/6 decembrie”, aminteşte istoricul Florin Constantiniu în volumul ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).
După pierderea Capitalei a urmat retragerea spre Moldova, teritoriu ce va deveni centrul rezistenţei româneşti. Retragerea populaţiei din Oltenia şi Muntenia s-a făcut în condiţii cumplite, descrise de I.G. Duca astfel: ”Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor (…)”.
”Iarna 1916-1917 a fost iarna durerii, dar şi a speranţei. Muntenia şi Oltenia ocupate, Moldova plină de refugiaţi şi bântuită de o epidemie de tifos exantematic, aliatul rus din ce în ce mai nesigur se scufunda în haosul tulburărilor interne, care aveau să ducă la căderea ţarismului (2/15 martie), iar, câteva luni mai târziu, la instaurarea regimului comunist-bolşevic (25 octombrie/7 noiembrie 1917)”, scrie istoricul Florin Constantiniu în volumul amintit.
Misiunea franceză condusă de generalul Berthelot a participat activ la acţiunea de reorganizare a Armatei române, retrasă în Moldova, şi la elaborarea planurilor de operaţii în vederea desfăşurării bătăliilor din vara anului 1917. (Text: Agerpres, Foto: istorie-pe-scurt.ro, alchetron.com)
