Ziua Universală a Iei este sărbătorită în fiecare an la 24 iunie. Comunitatea online „La Blouse Roumaine” a propus, la 21 ianuarie 2013, ia – bluza tradiţională românească – drept brand de ţară şi a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.
Evenimentul a devenit în scurt timp un eveniment global, sărbătorit pe 6 continente, în peste 50 de ţări. ”La Blouse Roumaine” a generat o serie de iniţiative de repoziţionare identitară a iei, precum şi a culturii tradiţionale în general.
În 2015, primarul din Washington DC, Muriel Bowser, a proclamat ziua de 24 iunie drept „Ziua Universală a Iei” în Washington DC, prin eforturile conjugate ale Ambasadei României la Washington şi ale comunităţii româneşti din capitala americană. Potrivit reprezentanţei diplomatice româneşti, proclamaţia arată că edilul din Washington a luat această decizie „întrucât ziua de 24 iunie este recunoscută şi sărbătorită la nivel mondial, inclusiv de comunitatea românească din capitala SUA, iar bluza românească este un simbol internaţional al culturii române, o piesă emblematică a costumului popular naţional şi o sursă de inspiraţie pentru mari designeri de modă”.
Piesa principală a costumului popular românesc este cămaşa, termenul de ie fiind atribuit doar cămăşii femeieşti, care se distinge, în funcţie de regiune, atât prin motive cât şi prin tehnicile de decorare, transmise de la o generaţie la alta. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză albă, nevopsită, de in sau cânepă, borangic sau bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic.
Croiala iei este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, răscroit în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Faţa şi spatele cămăşii se numesc ”stan”, iar partea inferioară ”poale”. Stanul se confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita ”pavă”, care oferea comoditate în timpul mişcării. Ia este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de ”vrăji şi pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta.
Împodobită cu broderii şi mărgele pe mâneci şi la gât, ia reflecta toată dragostea şi meşteşugul celei care a lucrat-o, cu măiestrie, răbdare şi pasiune. Culorile folosite la brodarea iei arătau statutul femeii. Astfel, cele căsătorite şi cele în vârstă purtau modele de croială modeste şi culori mai temperate. Cele tinere aveau voie să poarte culori deschise şi aprinse pentru a atrage peţitori. Femeile coseau ii pentru diferite ocazii: unele pentru zilele de sărbătoare, bogat împodobite, altele de horă, iar altele care se regăseau în vestimentaţia zilnică.
Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau ”ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mâneci. Iile brodate cu ”spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.
În timp, fineţea materialelor folosite, armonia cromatică, dar şi croiul pieselor de port românesc, ţesute, croite şi brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta şi Maria, dar şi de aristocraţia feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente.
Pe de altă parte, ia a atras atenţia artiştilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele – ”La blouse roumaine” (1940) – fiind expus la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris. Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat-o pe Maria Rosetti, în ”România revoluţionară”, purtând atât ie, cât şi năframă. Ia românească apare şi în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiaţă ş.a.
Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspiraţie pentru creaţia vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecţie intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, şi care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreaţa Adele. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet. Printre designerii români care s-au inspirat din portul românesc se numără Adrian Oianu, Dorin Negrău, Corina Vlădescu, Ingrid Vlasov ş.a.
Costumul tradiţional femeiesc este format din ie, poale, fotă, catrinţă sau maramă. De-a lungul timpului acesta a suferit o serie de transformări, dar şi-a păstrat în linii mari forma moştenită, simplă funcţională. Astfel a dobândit unele particularităţi, mai ales în ornamentaţie, care au dus la stabilirea următoarelor tipuri de ii, potrivit volumului ”Cusături româneşti” de Aurelia Doagă.
Ia cu altiţă, încreţ şi râuri o întâlnim în Oltenia, Muntenia şi Moldova. Se croieşte din patru foi, fără nicio răscroială. Două foi se folosesc pentru piept şi spate şi două pentru mâneci, clini, broschiţe, guler. Foile se încreţesc la gât cu ajutorul gulerului. Se caracterizează prin prezenţa constantă a unor câmpuri ornamentale: guler — piept şi mâneca cu mai multe zone, denumite altiţă (porţiunea de broderie care acoperă umărul), încreţul (o fâşie ornamentală în ton deschis, care urmează imediat după altiţă), râurile sau rândurile de pe mânecă (care acoperă drept sau oblic în fâşii mâneca). Jos la mână, ia prezintă bantă sau mânecă largă. Ca puncte de cusătură se folosesc: cruci, tighele, punctul bătrânesc, brăduţii (Argeş, Vlaşca), butucul (Buzău, Rm. Sărat), punctul în ”scăriţă pe dos” (Olt, Vâlcea) etc.
Cămaşa cu tablă – eliminarea încreţului şi acoperirea mânecii cu un ornament bogat, fără pânză în desfăşurare, de la umăr până în dreptul încheieturii mâinii, a dus la realizarea unui adevărat tip ornamental de ie, specific regiunii Hunedoarei, în zona Pădurenilor, în împrejurimile Aradului. Motivul ornamental este punctul geometric. Punctul specific Hunedoarei este ”aţeşte”, iar al Banatului, punctul ”nemţoanelor” şi ”tăietura”.
Ia cu şire şi umeraş este întâlnită în sudul Transilvaniei, zona Sibiului şi Făgăraşului. În locul altiţei există o fâşie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraş sau umăr, care acoperă transversal ornamentele în formă de şire care pornesc din umăr. Ornamentarea se face cu motive florale şi geometrice. Alături de cruci şi tighele, ca puncte de cusătură se folosesc ciocănelele.
Cămaşa cu ”pui peste cot” este întâlnită în zona Munţilor Apuseni, zonele Bistriţa-Năsăud, Valea Gurghiului. Ornamentul principal ”puii peste cot” se plasează peste cot, orizontal. Ca puncte de cusătură specifice se folosesc punctul peste fire, guriţa păpuşii.
Cămaşa cu platcă se întâlneşte în Maramureş şi Bihor şi al cărei croi se desprinde de tipul croiului amintit mai sus. Ea are o platcă mare, pătrată. Ornamentul principal este cel geometric, care se distribuie pe platcă. Punctele de cusătură specifice sunt punctele peste fire, zbârciog nemţesc, şi o serie de tighele perfecte. Caracteristic cămăşii de Oaş este şi cromatica vie, ce a suferit influenţa costumului popoarelor vecine.
Cămaşa pătrată la gât se abate de la croiul cămăşii româneşti şi o găsim în Maramureş. Ea se croieşte din două foi (faţă şi spate) şi se răscroieşte la gât în formă pătrată. Specifice sunt mânecile largi care se încreţesc la umăr şi jos la mână cu creţuri de o mare valoare artistică. Ornamentarea cămăşii se face cu motive simple, geometrice şi florale. Ca puncte specifice de cusătură se folosesc punctul înaintea acului pe care se bazează creţurile, tăietura (fereşti), nemţoanele. (Text: Agerpres, Foto: historia.ro, styleisfresh.files.wordpress.com)
