O siluetă a cărei culoare albă contrastează cu verdele brazilor maiestuoşi care o „protejează” şi o despart de lume se odihneşte pe malul râului Prahova, undeva în staţiunea Sinaia. Aici, între zidurile acestei case care parcă vibrează încă de puternice acorduri de pian, maestrul George Enescu s-a odihnit şi a compus o parte a operei sale preferate, Oedip.
„Simplitatea în viaţă este adevărata libertate”, spunea George Enescu, iar Vila Luminiş din Sinaia, loc de inspiraţie şi recreere pentru Enescu, stă drept mărturie pentru crezul său.
George Enescu s-a născut într-un mic sat din Moldova, însă el a fost puternic atras de pitorescul Văii Prahovei, cu atât mai mult cu cât a fost un apropiat al Casei Regale, fiind unul dintre muzicienii favoriţi ai reginei Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva, pe versurile căreia a şi compus o serie de lieduri. De altfel, regina îl considera pe Enescu drept copilul său de suflet, sprijinindu-l chiar pentru a-şi termina studiile. Fiind un apropiat al Casei Regale, Enescu avea propriul său apartament la mansarda Castelului Peleş, unde deseori era invitat să susţină recitaluri.
Legătura sa strânsă cu micul oraş Sinaia, în care s-au născut multe dintre operele sale, l-a determinat pe Enescu să îşi construiască aici, în afara actualei zone turistice a staţiunii, o casă după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu, pe care a numit-o Vila Luminiş. Casa în care maestrul a locuit din 1926 până în 1946, cu intermitenţe explicabile prin ampla sa activitate concertistică şi componistică, este realizată într-un stil autentic românesc, brâncovenesc, fiind singura pe care George Enescu a construit-o din banii săi câştigaţi din primele sale turnee în America.
Vila Luminiş, înconjurată de brazi, mulţi plantaţi chiar de Enescu, nu este spectaculoasă, ci mai degrabă simplă, sobră şi în acelaşi timp strălucitoare, definind foarte bine chiar personalitatea celui care a locuit-o. O importanţă deosebită în construcţia acestei case a avut-o dispunerea ferestrelor, maestrul fiind extrem de preocupat de modul în care cădea lumina, mai ales la apus. Potrivit muzeografului Teodora Focşăneanu, se pare că a existat o corespondenţă între arhitectul Radu Octavian Dudescu şi Enescu pe această temă.
„Avea lumină aproape în tot timpul zilei. Pe cât era de modest, pe atât era de preocupat de lumină. La vremea aceea exista o privelişte minunată – elementele noi au luat din valoarea ei – râul Prahova, Munţii Bucegi, pădurea de brazi, natura fiind o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru maestru”, povesteşte muzeograful.
Aproximativ 60% din aranjamentul casei este cel autentic şi a fost realizat după câteva fotografii care au existat la secţia colecţii speciale, multe piese fiind adăugate pe vremea când vila nu avea statutul de muzeu.
Spaţiile cele mai generoase sunt sufrageria şi salonul de muzică, ce găzduiesc piese originale de o mare valoare, între care pianul marca „Ibach” realizat la Lausanne, pe care Enescu l-a folosit atât ca interpret, cât şi în tumultul frământărilor date de activitatea sa componistică. Camera în care se află pianul este încărcată de emoţie, iar vizitatorul păşeşte cu grijă parcă pe parchetul care scârţâie, aşteptându-se cumva să fie întâmpinat de acorduri care zboară de sub degetele maestrului alergând pe clapele instrumentului.
Deasupra pianului se află partitura în facsimil a operei Oedip, parţial compusă la Sinaia, despre care Enescu spunea că îi era cea mai dragă, pentru că a investit în ea „ani de muncă şi nopţi de nelinişte”. Se presupune că pianul nu a părăsit casa timp de aproape 100 de ani, până în momentul în care a fost dus la restaurat, în cursul anului 2014.
O cameră cu totul specială în Vila Luminiş este chiar dormitorul lui Enescu. Atât de mic, atât de simplu, încât el este numit, pe bună dreptate, „chilia maestrului”. Această cameră de dimensiuni reduse, extrem de simplă, decorată în stil pur românesc, în totală opoziţie cu dormitorul soţiei sale, îl reprezintă foarte bine pe muzician, despre care se ştie că a fost un om pe cât de genial, pe atât de modest. De altfel, el le spunea prietenilor săi în diferite ocazii că simplitatea în viaţă este adevărata libertate.
„Maestrul nu dormea cu soţia, ci aveau dormitoare separate. Poate viaţa alături de un geniu presupune şi anumite sacrificii. Maestrul simţea nevoia să aibă linişte şi poate că o idee trebuia aşternută chiar atunci când ea prindea viaţă”, explică muzeograful.
Un loc drag lui Enescu este terasa casei, care oferă o privelişte spre Munţii Bucegi, spre râul Prahova şi calea ferată din zonă. Aici, maestrul se odihnea, servind ceaiul, stând pe un fotoliu de rafie păstrat încă de muzeografi. Despărţirea definitivă a lui George Enescu de Vila Luminiş s-a produs în anul 1947, când el a donat casa statului român, aceasta transformându-se într-un loc de odihnă pentru artişti.
Din 1995, ea devine Casa Memorială „George Enescu”, iar din anul 2007 este secţie a Muzeului Naţional „George Enescu”. Potrivit muzeografului Teodora Focşăneanu, pe tot parcursul lunii mai vor fi organizate la Vila Luminiş diverse evenimente în cadrul proiectului „Luna Enescu”. (Text si foto: Agerpres)
