Stimată domnişoară, sînt îngerul tomnatic,
născut dintr-o beţie a saltului în gol,
port în genunchi sfielnici elan de cal sălbatic
şi vulturii dorinţei, flămînzi, îmi dau ocol.
Priveşte, domnişoară, cum construiesc soldaţii
un pod de bărci legate pe fluviul dintre noi
şi ne întind bucata de pîine evadaţii
din închisoarea clipei ce-apasă pe-amîndoi!
Prin vene-mi curge seva podgoriilor apuse,
cînd mă zbăteam ca leul în cuşca unui vis
şi salahorii pîclei se zguduiau de tuse,
cărînd în lăzi de zestre nămolul din abis.
Cum să-mi îndrept aripa cea frîntă şi murdară
cînd plouă-acid pe timpul rămas ca un şantier
înpustiit, pe care doar ciorile coboară
în spasmul cuminţeniei ce strînge ca un fier?
M-am petrecut în falduri, alunec pe lumină
şi simt răcoarea nopţii ca un ogar de soi,
sînt predispus la taină şi fluier peste vină,
usuc pe răni noroiul şi-apoi mă spăl cu ploi.
Mi-aş construi aripe din lemnuri de baladă
şi-aş exploda în jerbe topindu-mă în mit,
ca să mai muşc din mărul ce stă-n curînd să cadă
ca un păcat de aur pe sufletu-mi coclit.
Ascultă, domnişoară, cum cîntă veşnicia!…
În trupul meu de înger tomnatic port scîntei.
Sînt cel ce-a fost şi spaima, precum şi bucuria.
Sînt liber, domnişoară. Atîta doar: să vrei.
Autor: Dragoş Niculescu
